carturesti.ro

Titlul acestui volum te pregătește pentru explorarea aproape minuțioasă în intens, niște stări proiectate aproape brutal în intensitate, discursul acestora fiind întărit și revizitat progresiv prin ilustrațiile teribile și hipnotizante ale Arabellei Krebs. În ciuda caracterului lor criptic, ilustrațiile se mulează impecabil, formând o umbră distinctă, aproape materială, imaginilor trasate de cuvinte. Cred că o parte din suflul acestei cărți este oferită și de prezența imaginilor adesea tenebre, superbe în nebulozitatea lor. Te cuceresc prin îmbinarea unor elemente reale cu (cel puțin) sugestiile unor (i)realități distopice. În acest cadru, poemele răsună ca într-un void, o ușă întunecată care se deschide spre nicăieri, reprezentată prin desenul care dă coperta acestui volum: „nu este nimic dincolo nu e nimic după ușă/ (…) nu clipim nu lăcrimăm nu ne pasă/ aici doar pereții se apropie de noi/ atât de tare încât/ explodează.” (p. 47)

Dacă în „Mandala”, volumul de debut al poetei, avem de-a face cu o poezie grafică și înfricoșătoare, violența fiind manipulată în forma ei primară, în „stările intense” întâlnim o voce care pare să încerce o evadare intermitentă din violent, iar această scăpare se face prin singurul mecanism la îndemână care este, deloc neașteptat, tot violența. Se strecoară între poeme o voce care pare să știe că este într-un teritoriu tranzitoriu și care creează limbaj din ceea ce deja cunoaște. Erotismul nu apare cât este deja prezent în stările intense, fiind explorate pe parcurs teme precum anxietatea și greutatea apăsătoare, specifice încercării de a-ți croi un nou drum în viață. Mi se pare că există o zonă sensibilă care e pusă la vedere în mod intenționat și revizitată cu acuratețe: momentul incipient al durerii și fricii, atunci când oamenii nu-și pot numi și nici defini existența altfel decât prin violență și teama schimbării (care, poate contraintuitiv, fascinează): „sentimentul că ne-am trăit viața ne apasă ca o pernă imensă peste față” (p. 9).

Limbajul impulsiv și micile furtuni create în interiorul poemelor strecoară un personaj recurent, iubirea, care se transformă treptat, prin asemănare, regăsire și reiterare, într-un companion de încredere, în oglindă, capabil să aducă un strop de siguranță acolo unde imaginile tind să înghită până și vocea poetică. Oana Cătălina Ninu scormonește violența într-o formă nouă în acest volum. Pe o parte, pare că își dorește să rămână în acest cadru și servește imagini aspre pe fiecare pagină; pe de altă parte, își întinde degetele pentru a strânge o altă mână și, atunci când o face, tema iubirii pare a se strecura nu doar prin erotism, ci şi printr-o confesiune spontană, neexaminată. Poate dintr-o dorință de a rămâne în același spațiu (la adăpostul familiarității) sau pentru că această curea a limbajului violent este foarte strânsă, recunoașterile se întâmplă în aceeași sferă izbitoare: „te recunosc, ești la fel de ratat ca și mine” (p. 21). Dacă ai traduce poezia Oanei Cătălina Ninu în muzică, poemele din „Mandala” ar fi vocea lui Tom Waits (o rezonanță brută constantă), iar „stările intense” ar fi Megadeth în Symphony of Destruction (violența este la vedere, iar printre rânduri îi scapă o sensibilitate pe care o reiterează printr-un exhibiționism al intensității).

Câteva cadre aproape contradictorii te pregătesc pentru înțelegerea acestui volum: se răstălmăcește aceeași anxietate în fața posibilității (sau imposibilității) succesului, dorința de a face și de a fi bine și frustrarea neputinței: „și totul o să fie bine și totul o să fie bine/ și nu o să-mi ratez viața” (p. 10) și, în paralel: „dar viața noastră deja s-a terminat” (p. 11). Viața e în propriile tale mâini și, în același timp, ți se scurge printre degete. Dacă în „Mandala” găsești siguranță, un discurs înfiorător și precis, în „stările intense” găsești vulnerabilitate, frica în fața eșecului&greșelii, incertitudine, nevoia de recunoaștere printr-un celălalt, îndrăgostire și o voce care înfruntă nesiguranța și schimbarea prin limbajul fățiș al violenței, transformat într-un mod aproape organic în intensitate. Nu există liniște în acest volum, există mișcare, fugă, declarații și, mai ales, o transparență subjugătoare.

Există zona de disconfort și apoi mai există poezia Oanei Cătălina Ninu. Nu te scoate din inconfortabil, ci țese disconfortul în jurul tău ca pe o a doua piele, ca „o bătrânică noaptea cuibărită ca un câine/ pe capacul aburind al canalizării”. Întâlnim cruzimea în stările intense, pentru că acuitatea nu se măsoară în umbră, ci la vedere, vulnerabilitatea o redefinește pe scenă, bestiile dinăuntrul nostru ies la vedere în lumina reflectoarelor. Nu mai e nimic de ascuns.

dar viața noastră deja s-a terminat

cruzimea nu ne mai poate spune nimic ușurința cu care ne desfacem

creierele sau ne depărtăm picioarele

șoricelul cenușiu din pumni seara înainte de culcare

toate se întorc împotriva noastră acum

toate schelălăiturile noastre trecute nu te-au învățat nimic

scuipăm bețivii din gară lovim cu pietre copiii schilozi din metrou

pentru că suferința ne face mai frumoși

pentru că avem sufletele țăndări

pentru că nu avem oricum de ales

Oana Cătălina Ninu, „stările intense”, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2018 (reeditare 2021), nr. pagini: 60. Ilustrațiile din acest volum au fost realizate de Arabella Krebs.

Puteţi cumpăra cartea de la:

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here