elefant.ro

O anumită franchețe instrumentată discret, o onestitate care cucerește treptat, venind odată cu acumularea unor frânturi confesive, iluminări parțiale, mereu din altă direcție, ale unui eu ultragiat atât de contactul cu ceilalți, cât și cu propria memorie. Este un volum aparent alcătuit cu lejeritate, dar care, la o privire mai atentă, dezvăluie o construcție tensionată, un fel de schelet aproape imperceptibil, ancorat în nouă mini-cicluri de câte două-cinci poeme, creând o arhitectură minimalistă care doar jalonează încărcătura dramatică a rostirii, potențându-i efectul.

Primul grupaj reprezintă setarea sumară a unui cadru spațial și a unei stări generale dominate de „liniștea ca o rășină” care „umple-ncăperea”, de fixitatea lucrurilor înțepenite „în chihlimbar” și de referința la un timp trecut: „poemul acesta a fost deja scris”. Este însă o scenografie căreia autorul nu îi rămâne consecvent întru totul, ci de la care abia se pleacă, într-un fel de desfășurare graduală dar nu lipsită de ritm și care lasă vizibilă încărcătura acestor „corpuri” personale, iluminate mereu fragmentar, dominate de umbră.  

Expunerea pe care o face poetul propriei biografii este voalată, interpusă de obiecte ale realității; poezia se naște din această mișcare de eclipsare – ieșire din eclipsă, între aceste obiecte și chipuri mereu imperfect/imprecis delimitate. Miza compozițională este pusă pe acest tip de contraste: „totul mi se pare înfricoșător și frumos” și pe negocierea dintre prezentul cotidian, captat direct, cu un fel de brutalitate („ies din capul meu rău, reintru în lume”) și racoursiurile mai sofisticate în trecut, cele aducătoare de amintiri dureroase („tu de acolo, eu de aici”).

Odată intrați în această scenografie, suntem captivi unui univers complet separat de exterior („viața mea/ e un acvariu pe care scrie cu ojă”), o poziție tratată cu ironie și autoironie, mascând o disperare nerostită până la capăt, latentă chiar și (sau mai ales) în spatele unor teribilisme: „zâmbesc strâmb/ aștept să explodez/ ca jfk în 63/ să stropesc peretele de sticlă cu poezie”. Sunt multe astfel de finaluri de poeme care încep parcă fără o miză prea puternică și care abia la final își dezvăluie – printr-un mecanism de surpriză – sensul mai greu, mai dramatic, abia temperat de vocea mereu în gardă a autorului, atent să nu cadă în desuetudine, sau în mizerabilism: „dimineața când vrăbiuțele – piranha încep/ să-mi ronțăie inima iar burta albă a zilei/ se lasă ușor-ușor peste mine simt că moartea/ mă joacă pe degete că razele soarelui vor trece/ prin corpul meu ca razele x printr-un animal/ agățat într-un cui la abator dezvăluind măruntaiele/ cele mai jalnice ale unui scriitor care-și plânge de milă”.

Poezia lui Ciprian Măceșaru emană un umanism profund, nu ai cum să nu empatizezi cu cel „trist ca dracu”, „un omuleț cu încheieturile moi” care levitează „între greață și spaimă”. El se oferă milei, dar o face controlat, asumat, iar asta face parte din aceeași construcție: „mi-e bine/ am mâncat poate prea mult, vina/ îmi aparține”. Ceea ce ne așază irevocabil de partea lui este însă nu doar empatia trezită de expozeul inadecvării la real („realitatea îmi provoacă vertijuri”), ci și comentariul social, tot în cheie personală, dar extins ceva mai mult către o generalitate care îl duce înspre politic, al unor texte din a doua jumătate a volumului.

Mai ales în ciclul „șase” vedem – din nou, printr-o iluminare minimalistă („un biet firicel de lumină”) – latura socială a aceluiași eu care ne vorbește acum la persoana a doua, luându-și astfel o necesară distanță: „ai fost reintegrat în societate/ ai fost jupuit reeducat ole!”. Este totodată și o distanță între timpii diferiți ai aceluiași efort ratat de adaptare la pretențiile societății, timpul adolescenței și cel actual par că se învârt într-un carusel „(…) societatea te vrea / eficient integrat agitat ambalat te vrea în carusel să vomiți pe grumazul căluțului/ pe care cu atâta mărinimie ți-a permis să-l/ încaleci (…)”.

Probabil că aici este și accentul cel mai dramatic al poeziei din acest volum, „cine se-azvârle din carusel va primi numai moarte”, deși persistă senzația că totul e ca în reprezentațiile lui Houdini, un număr de iluzionism în extremis, un profesionist al empatiei ca instrument de tortură, nu știi dacă nu (sau te lași furat de ideea că) se va duce totul către o sinucidere în direct,  iar referințele muzicale – necesare, bine plasate – nu fac decât să maximizeze acest efect. Însuși timpul este manipulat intrând și ieșind din jocul umbrelor și luminilor exact atunci când trebuie:  „am văzut toate astea într-o singură zi”.

Atunci însă când autorul (re)teoretizează poetica din Psalmii lui Radu Vancu, reluând ideea incompatibilității dintre frumusețe și suferință, efectul e mai puțin convingător, parcă s-ar vedea ceva din recuzita iluzionistului, ceva care ne face dintr-o dată mai puțin empatici, începem să nu-l mai credem pe autor la fel de mult precum în textele directe și epurate, simple până la schelet, dar încărcate de o tensiune autentică, precum acesta: „te-ai oprit o clipă în fața mea/ de parcă m-ai fi privit. // am simțit o dislocare, ceva ca o alunecare de teren.”

Cele nouă axe care imprimă dinamică acestui volum sunt intercalate de fotografii alb-negru părând secvențe extrase dintr-o mișcare circulară, când aderentă unei corporalități intime, când dimpotrivă, aruncată în anonimatul unor spații cotidiene, urmărind privirea capricioasă a autorului. Câteva din ele sunt consecvente „temei” acvariului, una din imaginile de forță ale cărții care se reține și pe care fotografiile unui chip părând scufundat într-o apă vin să o reitereze (deși nu mai era nevoie).

Eterogen în expresie, variind de la poeme foarte scurte, la unele mai lungi și cu inflexiuni discursive, volumul se încheie rotund, cu încă un număr spectacular: autorul vorbește despre sine ca despre un personaj exterior, ne face să empatizam iarăși cu locatarul din Militari care „nu are aer condiționat/ lasă ușa de la balcon deschisă,/ îl mușcă țânțarii și scrie poezii”. La fel de dibace, el trece la persoana a treia aceeași febrilitate, aceeași disperare drapată de ironie, aceeași marcă a unei singurătăți nevindecabile, dar și a unei reziliențe:  „Măceșaru se scufundă/ în viață și rezistă îndelung”.

Ciprian Măceșaru, „Corpuri de întunecat”, Editura Casa de pariuri literare, anul publicării: 2020, nr. pagini: 60


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Jr Korpa pe Unsplash

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here