Am scris această carte de poeme, Metode simple de încetinire a timpului, în ultimii doi sau trei ani, în călătoriile pe care am reuşit să le fac împreună cu Iuliana, soţia mea, prin Europa. Am purtat mereu carnetele de note la mine şi, oriunde am avut posibilitatea să scriu, la o masă undeva pe o terasă primitoare, în avion, în tren, în camera de hotel, pe o bancă într-un parc străin cu oameni vorbind o limbă străină, pe plaje, am scris. Altădată mi se părea că nu se cuvine să scot aşa carnetul şi stiloul şi să scriu pur şi simplu între oameni. Aveam senzaţia că o fac cumva pe scriitorul, pe poetul care – vezi bine! – nu poate rata un moment de inspiraţie, că îmi dau importanţă şi aşa mai departe, astfel că evitam acest performance al scrisului. În timp însă, mi-am dat seama că era un comportament greşit, că nimeni nu are de fapt grija nimănui şi că e cazul să mă simt liber într-o lume care se poartă liber. Volumul este subţirel, dar a durat mai mult scrierea lui pentru că nu am forţat lucrurile, iar răsplata a venit. Mi-a fost drag să scriu aceste poeme pentru că am avut de fiecare dată sentimentul că toată povestea himerismului reuşea din nou să se cristalizeze cumva în nişte nuclee de poezie, după ce scrisesem două romane, Planuri de viaţă şi Fericire sub limite, şi mi se părea că întoarcerea la poezie nu se va mai întâmpla foarte curând. Această revenire însă, iată, s-a petrecut în unele momente în care mă credeam cel mai puţin poet, confirmând o mică teorie personală despre poezie care spune că tocmai atunci când o ignori mai mult, când eşti cel mai indiferent faţă de ea, poezia te bagă în seamă, ca să spun aşa, vine la tine şi îşi cere dreptul de a face parte în mod real din viaţa ta. Poemele sunt un fel de secvenţe emoţionale care imită notaţiile de jurnal turistic, cu reflecţii şi întrebări legate de nişte trăiri fără altă valoare decât una de natură personală, cum şi cred că ar fi rostul poeziei în absolut, dar m-am bucurat să văd interesul unor cititori care au spus că se regăsesc în ele tocmai pentru că se văd pe ei înşişi în acele călătorii. Mă simt legat afectiv cumva de această carte, aşa, într-un mod special, poate şi dintr-un motiv pe care l-am amintit pe coperta a patra: carnetul cu majoritatea poemelor a fost uitat într-un avion. Ei bine, tocmai când îl credeam pierdut pentru totdeauna şi mă simţeam nefericit, am primit un e-mail de la un aeroport care mă anunţa că au găsit carnetul meu şi că pot să mi-l trimită acasă dacă doresc. Fireşte că m-a costat ceva toată recuperarea, dar a meritat. M-am gândit chiar zâmbind că abia acum simţeam şi eu cu adevărat valoarea lor. Este o carte care duce într-un fel mai departe călătoria perpetuă a lui Himerus Alter şi mă pune din nou în faţa unui stil de viaţă care îmi place nespus, în care explorarea lumii, pornită din imbold geografic şi turistic, înseamnă de fapt o descoperire a propriilor slăbiciuni şi limite sufleteşti. Este şansa de a vedea cum poezia trăită, care nu trebuie neapărat să devină şi scrisă, poate face lumea noastră mică să se împace cu lumea mare. La urma urmei, o şansă minunată de a trăi în chip poetic.
Vasile Baghiu, „Metode simple de încetinire a timpului”, Editura Eikon, 2019, 58 de pagini
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citestema.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu