Cum vorbim despre experiențele dificile? Cum vorbim despre momentele acelea importante din viața noastră? Cum reușim să celebrăm viața părinților noștri atunci când ei nu mai sunt cu noi? Sunt teme la care revenim în literatură (ca scriitori și ca cititori), anumite obsesii și detalii care se inserează chiar și fără voia noastră. Cel mai dificil este să vorbești însă despre ceea ce s-a tot vorbit. Pierderea unui părinte este una dintre acele teme recurente în poezie — pericolele stilistice sunt acolo, poate și o anumită teamă a repetabilității sau lamentabilului. Ștefania Mihalache nu pare să privească în ochi niciuna din problemele astea, ci să intre direct în poveste, a fost odată o fiică și a fost odată un tată, în lumea vulpii vulpilor, a războiului, a apocalipsei lor.
În „Cronica Akasha” avem de-a face cu o voce câteodată alegorică — niciodată artificială, întotdeauna sinceră. Câteva poeme din volum sunt scrise în vocea tatălui, cu italic și simt că ai putea citi cartea asta de două ori. Prima oară, pagină cu pagină, într-un flux, și a doua oară făcând o distincție între poemele scrise cu vocea tatălui și celelalte — toate întregite atât de frumos și armonios în ultimul poem care dă titlul volumului: „Informația va curge spre tine/ ca o lumină galbenă/ sau multicoloră/ cum ai nevoie.” (pag. 97)
Există o anumită universalitate în poezia Ștefaniei Mihalache — cu toate că nu este nimic rece în versurile ei, cred că există și o anumită distanță (poate oferită de limbaj și de caracterul alegoric al unor poeme). Această distanță, paradoxal, înlesnește apropierea cititorului de conținut — nu doar pentru că rezonezi, ci pentru că lucrurile despre care vorbește sunt atât de ușor de găsit în viața și experiențele noastre. Poate că asta este frumusețea adevărată a unui exercițiu alegoric făcut cum trebuie: posibilitatea asocierii cu conținutul sub orice formă.
Cu toate acestea, ar fi incorect să susținem o absență a particularităților sau chiar a căldurii în Cronica Akasha. E străbătută de viață și dragoste, dar și de un tip de dor pe care eu l-am întâlnit mai rar: un dor pe care-l remarc printr-un soi de prezență, nu prin absență sau melancolie. Îmi amintesc că atunci când am citit Where reasons end de Yiyun Li, m-am gândit că scriitoarea a reușit să dea un soi de prezență (ca ceva neschimbător) fiului ei prin exercițiul ficțional alegoric.[1] Ei bine, în acest sens, Ștefania Mihalache a reușit să încapsuleze într-un mod mișcător prezența tatălui său — și nu aș vorbi aici doar despre un anumit tip de experiență (sau chiar doar despre percepția sa asupra tatălui ei). Simt că a reușit să-l redea într-o formă aproape exactă, transformându-l într-un personaj care persistă, care este prins acolo și care, în acest sens, nu va putea dispărea niciodată. Și poate că aici este reala splendoare a universalității acestor versuri, o splendoare pe cât de dureroasă, pe atât de pașnică.[2]
În Portret al artistului după moarte, Andrei Mocuța m-a făcut să plâng prin „discursul discontinuu despre tată, despre (re)memorarea sa și ce rămâne în urma pierderii acestuia”[3]. Și Diana Geacăr scrie atât de duios și dureros despre tatăl ei în Dar noi suntem oameni obișnuiți[4]. Victoria Chang, la rândul ei, în Obit scrie poeme sub forma unor obituare care par s-o ajute la înțelegerea mai bună a despărțirii pentru totdeauna de mama ei. Nevoia de a scrie despre pierderi rămâne întotdeauna, indiferent de cât de mult s-a scris. Simt adesea o (aproape) vulgaritate atunci când vorbim despre repetiție sau „subiecte uzate”, când vine vorba despre pierderile care se strecoară iremediabil în lucrurile pe care le scriem. Cu toate astea, nu poți să treci cu vederea faptul că Ștefania Mihalache a scris o carte care nu te înduioșează decât atunci când o termini, care îți oferă speranță, chiar dacă tonul volumului nu este unul neapărat vesel (din punctul acesta de vedere, aș susține că este mai degrabă neutru sau maleabil pentru că te lasă pe tine să decizi cum îl vei percepe). Nu există niciun apel la canalele tale lacrimogene, există un parcurs lin, chiar liniștitor. Poeta nu pare să vorbească cu nimeni și cu toată lumea în același timp, nu pare să i se adreseze tatălui, ci mai mult sieși, aducându-i prezență tocmai prin oferirea unei voci. Chiar vocea sa poetică este una lucidă, pregătită nu să înfrunte realitatea, ci să ne-o ofere și nouă.
Cred că este formidabilă și această alegere a tehnicii alegoriei, amestecată atât de iscusit cu sinceritatea și cu scenele/versurile foarte concrete. Îi oferă volumului o anumită perenitate. Adesea poți uita despre ce vorbește și te poți păcăli singur (să crezi că acele poeme vor sta singure, fără alte semnificații, pentru că sunt într-atât de bune), dar poate că adevărul este că nu stă niciun poem cu adevărat singur (în afara ultimului, cel care închide cartea și care subsumează întreaga experiență a lecturii). Cronica Akasha e împărțită în multe poeme, unele cu titluri, altele (cele în italic), nedenumite, dar nu te lăsa păcălit de asta, avem de-a face cu o carte a păstrării tatălui, cu o carte a iubirii și căldurii, nenumită, nearătată cu degetul, te va lăsa să simți ceea ce ai nevoie să simți la momentul potrivit și nu o să te țină de mână pentru că nu ai nevoie, ești sigur aici, ești bine aici, pentru că fiecare dintre noi are apocalipsa noastră (fierbinte sau rece) și întotdeauna o să existe un eu care să spună „nu mâncați (…),/ n-au cum să fie buni/ aceștia nu sunt peștii din apocalipsa noastră.” (pag. 29)
Ștefania Mihalache a scris o poveste în versuri despre drumul firesc al existenței (viață-moarte), despre validitatea durerii și despre cât de însemnată este experiența noastră cu ea (în ciuda sau tocmai datorită caracterului firesc & sfâșietor al morții).
„Sălbăticiuni
Pe timp de zi,
în grădina puțin retrasă,
dintr-o comună mare și locuită,
au început să apară sălbăticiuni:
așa s-a apropiat un lup
de femeia
cu mâini lungi și albe,
cu fața prelungă albă,
de femeia care era puțin moale
și în care abia se strecurase tristețe,
și lupul a mirosit-o
și-a desfăcut botul roșu și ud,
s-a așezat scâncind lângă ea,
și când a vrut să se ridice
nu a mai putut.”
(Pag. 38 [5])
Ștefania Mihalache, „Cronica Akasha”, Editura Nemira, 2021, colecția Vorpal (coordonată de Svetlana Cârstean), nr. pagini: 104
Puteţi cumpăra cartea de la:
[1] Yiyun Li își imaginează un dialog între un personaj narator (poate chiar ea însăși) și fiul ei de 17 ani care s-a sinucis. E o carte din zona meta-ficțională, însă autoarea a pierdut un fiu la această vârstă și, cu toate că a decis să considere cartea asta un soi de “work of fiction”, nu putem să nu distingem caracterul său autobiografic și absolut răvășitor. Vorbește ea însăși despre acest singur/unic teren unde se mai poate întâlni ea/sau personajul narator cu fiul ei. În scris, creându-l, reiterându-l, dându-i o prezență care să-l păstreze, într-o formă sau alta sau care pur și simplu să înlesnească o ultimă “întâlnire”, chiar dacă toate replicile fiului sunt oferite de autor/personajul narator, chiar dacă este o simplă creație/reprezentare.
[2] Făcând o conexiune cu nota anterioară, nu am fi poate departe de adevăr dacă am susține că și Ștefania Mihalache face un ‘exercițiu’ asemănător în “Cronica Akasha,” înlesnind astfel o anumită întâlnire cu tatăl.
[3] Am scris mai multe despre cartea aceasta aici: https://ramona.boldizsar.ro/portret-al-artistului-dupa-moarte-andrei-mocuta/
[4] Am scris mai multe despre cartea asta aici: https://ramona.boldizsar.ro/dar-noi-suntem-oameni-obisnuiti-diana-geacar/
[5] Alte două poeme din această carte pot fi ascultate aici: https://youtu.be/peT9eFDp0AU
[…] ta. Niște sentimente similare am avut și când am scris despre cartea Ștefaniei Mihalache, Cronica Akasha, însă cred că atmosfera acelor poeme este foarte diferită de cea din Frânghia […]