A debutat în urmă cu patru ani şi a avut parte de o ascensiune literară frumoasă. Radu Găvan a fost deja tradus, a participat la un mare târg internaţional de carte şi îşi vede cu pasiune de scris.

 

Radu, spuneai acum vreo doi ani că vrei să ajungi unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. Te apropii de îndeplinirea acestei dorinţe?

– Da, îmi amintesc, am spus-o într-un interviu pentru Cooltura Mall. Ei au pus afirmaţia în titlu şi văd că a atras atenţia, pentru că am mai fost întrebat asta acum un an şi ceva, într-un alt interviu. Nu sunt eu în măsură să judec cât de important sunt şi nici nu trebuie. Ar fi ridicol. De fapt, doar timpul e în măsură să judece. Pentru mine, important cu adevărat ar fi să las ceva în urmă, o operă durabilă. Eu sunt obişnuit să evoluez, e ceva normal, îmi doresc să evoluez, simt că scrisul meu a crescut, iar parcursul meu de până acum a fost, în linii mari, unul ascendent, prin urmare e posibil ca peste un anumit număr de ani să se îndeplinească acest lucru. Nu este însă nici pe departe o condiţie, ceva de care să depindă scrisul meu. E mai mult o viziune, dacă vrei, o imagine vagă pe care o întrevăd într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. E acolo, am vorbit despre această imagine şi atât. Dacă se va întâmpla, foarte bine, dacă nu, asta e. Eu voi continua să scriu orice ar fi.

„Scriu pentru mine, dar nu doar pentru mine, ci şi pentru cititori, altfel nu aş mai publica.”

De ce ar fi important să ajungi cunoscut şi de ce nu ai scrie doar pentru tine?

– Dar am spus-o de la început – eu scriu în primul rând pentru mine, întotdeauna a fost aşa şi aşa va rămâne. Nu există altă cale de a scrie. Fac însă ceva care îmi place, în care pun pasiune şi probabil că lumea simte asta. În momentul în care creezi ceva, acel ceva iese din tine şi cumva nu îţi mai aparţine în întregime. Poate că nici nu ţi-a aparţinut vreodată şi tu ai fost doar un transmiţător. Aşa e şi cu scrisul. Scriu pentru mine, dar nu doar pentru mine, ci şi pentru cititori, altfel nu aş mai publica, şi, dacă tot ies în lume cu romanele mele, e ceva natural să îmi doresc să ajung la cât mai mulţi oameni, iar notorietatea poate ajuta în privinţa asta. Nu caut faima cu orice preţ, prioritatea mea nu este să ajung sub lumina reflectoarelor, dimpotrivă, de multe ori mă simt stingher când mă găsesc în centrul atenţiei. Ca fapt divers, îmi amintesc că într-o seară eram la Leipzig, singur în camera de hotel, şi, normal, ar fi trebuit să fiu fericit că am ajuns la unul dintre cele mai mari târguri de carte din lume, era ceva extraordinar pentru mine, ca scriitor, însă tot ce îmi doream în acel moment era să fiu acasă, lângă soţia şi băieţelul meu. Să nu mă înţelegi greşit, mi-a plăcut enorm la târg, experienţa a fost fabuloasă, însă în clipa aceea îmi era atât dor de ei, de liniştea pe care mi-o transmit, încât aş fi renunţat la orice ca să fiu cu ei. Familia şi scrisul sunt cele mai importante în viaţa mea.

În altă ordine de idei, mi se pare firesc ca un artist să dorească să împartă cu alţii arta sa. Să o transmită şi altora. Altfel, un cântăreţ ar cânta la el în cameră şi atât, un pictor nu şi-ar mai expune pânzele, un actor ar juca doar în faţa oglinzii, iar un scriitor nu ar mai publica. Arta este făcută să fie împărtăşită, să transmită emoţie, să transpună privitorul într-o anumită stare. Este un schimb de energie între artist şi creaţia sa, şi mai apoi între creaţie şi lume.

„Familia şi scrisul sunt cele mai importante în viaţa mea.”

Cel mai recent titlu al tău, Diavoli fragili, a apărut acum un an la Editura Pandora M. Ce ştii despre vânzarea lui şi cum ai primit aprecierile cititorilor mai mult sau mai puţin profesionişti?

– Cred că Diavoli fragili este, atât din punctul de vedere al vânzărilor, cât şi al reacţiilor critice, cel mai bine primit roman al meu de până acum. Nu ştiu să îţi spun exact în câte exemplare s-a vândut, însă ştiu că s-a mişcat mai bine decât Exorcizat sau Neverland. Asta nu înseamnă oricum prea mult, pentru că eu nu sunt un autor care să spargă piaţa de vânzări. Mă bucur foarte mult când întâlnesc un cititor căruia i-a plăcut cartea, iar în privinţa reacţiilor negative am dobândit în timp o oarecare detaşare, absolut necesară pentru un autor. Fiecare e liber să-şi expună părerea. Drept să-ţi spun, mă interesează mai mult profunzimea unei cronici, apreciez un recenzent care intră cât mai adânc în miezul cărţii, care analizează într-un mod original povestea.

„M-am bazat întotdeauna pe talentul meu şi pe muncă. Sunt singur pe drumul meu şi voi merge cât de departe pot.”

Ai publicat şi în format exclusiv electronic (Amurgul unui scriitor). A fost o experienţă de repetat?

– Nu ştiu ce să spun, nu m-am gândit la asta. Eu merg destul de mult pe impuls. Simt pornirea de a face un anumit lucru şi îl fac. Cu Amurgul aşa am simţit că mai e bine.

De anul acesta, eşti şi tradus, deocamdată doar în limba germană. Traducerea a fost legată de Târgul de carte de la Leipzig, unde cred că ai avut parte de câteva zile extraordinare. Ce anume te-a marcat la Leipzig din punctul de vedere al scriitorului tânăr?

– Mi-a plăcut foarte mult toată experienţa. Târgul în sine este o desfăşurare de forţe incredibilă, însă evenimentul care m-a impresionat cel mai mult a avut loc la un teatru din centrul oraşului, la Schauspielhaus. Vorbesc despre seara de proză, eveniment la care România a fost reprezentată, printre alţii, de Doina Ruşti, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu şi Filip Florian. Evenimentul a avut un mod de desfăşurare mai deosebit. Mai întâi moderatorul prezenta pe scurt scriitorul, apoi acesta spunea câteva cuvinte, după care citea un fragment în limba română, timp de un minut, două. Lectura era mai apoi continuată de către un actor în limba germană. Eu nu am mai luat parte la un astfel de eveniment şi m-a impresionat în mod special atenţia publicului. Sala a fost plină, oamenii au fost extrem de receptivi. Am simţit o energie deosebită venind dinspre ei atunci când mă aflam pe scenă. A fost o seară foarte frumoasă.

„Scrisul este un proces în continuă mişcare, ca apa. La sfârşit capătă o formă. Îngheaţă, devine un aisberg. Şi asta a fost.”

Ai deja câteva cărţi publicate, care cărţi nu au apărut la cele mai mari edituri din România, ţi-au creat un renume şi, probabil, un public dedicat. Care ar fi următoarea etapă pentru tine, ce ai în plan pentru a deveni şi mai cunoscut în rândul cititorilor din România şi, de ce nu, din lume?

– Bine, dar Trei este una dintre cele mai mari edituri din România. Avem o relaţie foarte bună şi, dacă vor dori, următorul roman îl voi publica tot la ei. Herg Benet, într-adevăr, nu este o editură mare, dar este o editură cu suflet mare şi asta e ceva care chiar contează. Indiferent însă de calibrul editurii, am făcut şi fac în continuare tot ce pot ca să îmi promovez cărţile, nu las greul în sarcina lor. Adevărul e că îmi şi place. Pe de altă parte, cred foarte mult şi în destinul cărţii. Am să-ţi dau un exemplu: anul trecut, când am fost contactat de către editorul din Germania, mi-a fost jenă să-l întreb cum a ajuns la mine. Eram curios, dar îmi era ruşine să-l descos. Apoi, la câteva luni, am discutat pe mail cu traducătoarea cărţii, Edith Konradt, şi, la un moment dat, mi-a spus, citez – „…pe Neverland pusesem mâna la întâmplare în Librăria Universităţii din Cluj, unde în vara lui 2016 mi-am umplut valiza cu cărţi, şi atunci nici n-am bănuit că dintre toate cărţile cumpărate o să fie singura care mă va întoarce pe dos!“. Ei bine, în acel moment am înţeles cum a ajuns editorul german la mine. Înţelegi ce vreau să spun? Unele lucruri sunt făcute să se întâmple. Eu nu am cerut acest renume de care vorbeşti, nu am cine ştie ce plan complicat de a deveni faimos. Pentru mine, lucrurile sunt destul de simple. M-am bazat întotdeauna pe talentul meu şi pe muncă. Sunt singur pe drumul meu şi voi merge cât de departe pot. În ritmul meu. Respect literatura şi singura datorie reală o am faţă de literatură. Am scris cât de bine am putut şi am spus da la momentul potrivit. Asta nu înseamnă că am stat cu braţele încrucişate, aşteptând să îmi pună Dumnezeu în traistă. Când am simţit o energie potrivită, i-am ieşit în întâmpinare. Uneori m-am înşelat, dar n-a contat, am mers mai departe. Acesta este planul şi în continuare.

Târgul de carte Leipzig 2018. Dezbatere: „Lumina din interior” – Tineri prozatori români. De la stânga la dreapta: Jan Cornelius, Ioana Nicolaie, Alexandru Sterescu, Radu Găvan, Edith Konradt, Traian Pop. Credit foto: Luminiţa Corneanu

Când scrii la o nouă carte, citeşti? Sau, aşa cum am aflat de la alţi scriitori, întrerupi lecturile ca nu cumva să-ţi influenţeze stilul?

– Sigur că da, citesc în fiecare zi. Nu doar că nu întrerup cititul, ci uneori mi se întâmplă să dau peste o carte grozavă şi atunci mi se face poftă să scriu. Oricum, eu scriu tot timpul, mai ales când nu scriu. Ca să nu rămână oamenii cu impresia că vorbesc în dodii, am să explic un pic cum decurge procesul scrisului în cazul meu. La început este această idee, suficient de puternică încât să îmi doresc să îi dau formă, să vorbesc despre ea. Bun, iau tableta, încep povestea, apar nişte personaje care fac nişte chestii, au gânduri, o viaţă a lor. La un moment dat las scrisul deoparte şi îmi văd de ale mele – familie, slujbă, citit şi aşa mai departe. Ca idee, scrisul propriu-zis îmi ocupă o foarte mică parte din timp. Ei bine, în această aşa-zisă pauză, scrisul se întâmplă în continuare – personajele capătă valenţe noi, încep să întrevăd nişte direcţii, se ivesc nişte idei noi. Povestea se revelează încetul cu încetul. Când simt nevoia de a o continua, pun mâna pe tabletă şi o scriu. Acesta este momentul de vârf, creaţia pură, magia scrisului, imposibil de explicat, şi povestea se schimbă iar. Scrisul este un proces în continuă mişcare, ca apa. La sfârşit capătă o formă. Îngheaţă, devine un aisberg. Şi asta a fost.

Când şi unde obişnuieşti să scrii? Te întreb asta pentru că ştiu că eşti căsătorit şi ai un copil… Şi mai ai şi serviciu…

– De obicei scriu noaptea, când Ana şi Vladuţ dorm. Uite, în timp ce răspund la întrebarea ta, băieţelul meu se foieşte pe lângă mine prin pat şi zice că-i place de Smokey şi Finn Rachetă din Cars. Adevărul e că şi mie îmi place de ei. Uneori mai scriu la baie, care a devenit un soi de refugiu pentru citit sau scris. Am observat că nu pot scrie decât atunci când sunt acasă şi am o stare bună, când sunt liniştit.

Cumpără cărţile lui Radu Găvan de la: libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro şi carturesti.ro.

 

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. La terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Construcţii din Bucureşti, pe care o abandonează însă în 2003, angajându-se ca agent imobiliar pentru a se putea întreţine. După doi ani dificili, care îi inspiră ulterior scrierea romanului Exorcizat, primeşte oferta de a lucra la agenţia de turism unde activează şi în prezent. A publicat povestiri și articole în Revista de Suspans, Bookhub, Revista de Cultură Familia, Cooltura Mall și BookMag. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“. A fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. În 2016 a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski pentru cel de-al doilea său roman, Neverland(Herg Benet). Cel mai recent roman, Diavoli fragili, a fost publicat în 2017 la Pandora M (Grupul Editorial Trei). A publicat online două colecții de povestiri – Demonul și ploaia și Amurgul unui scriitor. În 2018, Neverland a fost tradus în limba germană. Locuieşte în Bucureşti, este căsătorit și are un băieţel.