Andrei Crăciun: „Maradona va dăinui la Napoli şi după ce se va termina civilizaţia sapienşilor”

Cu toate că vii pregătit, documentat, citit și gata să pui în aplicare PLANUL, la un interviu cu Andrei Crăciun (jurnalist, poet, prozator, OM fără posesiuni materiale) nu prea merge. Desigur că e mai bine să ai un set de câteva întrebări pe care să construiești un schelet, însă nu trebuie să te surprindă faptul că vei fi și tu luat la întrebări. Maradona, Aleea Zorilor, Revista Zugzwang, Anul 1999 și bineînțeles vlahii și bulgarii. Cred că nu am ratat nimic. Mulțumim FILIT pentru găzduire!

Poezia poate totul. Şi după ce reuşeşte totul, mai poate ceva în plus

Andrei Zbîrnea: Există o viaţă de apoi a poetului Andrei? Sau a poetului, Andrei?

Andrei Crăciun: Sigur că există o viaţă de apoi. Există o viaţă de apoi a oricui şi a orice. Eu cred că viaţa de apoi e cel puţin la fel de importantă ca viaţa de acum şi ea constă din amintirile pe care reuşeşti să le laşi muritorilor care vin din urmă. Ar fi drăguţ să avem o viaţă de apoi rezonabilă. Desigur, asta nu se va întâmpla, dar nu ne împiedică nimic să sperăm. Acuma vin şi eu şi te-ntreb, Andrei, există o viaţă de apoi?

AZ: Eu sunt agnostic, cred în materie, în energie, în regenerarea ei, deci cred că viaţa de apoi e regenerarea materiei şi a universului.

AC: O să te transformi în păpădie.

AZ: Electrică sau…?

AC: Nu ştiu, nu vezi câte au apărut? Şi tot proşti suntem… Există, dragă, viaţă de apoi, dar nu neapărat în sensul ăsta, la care te gândeşti tu. Vom trăi şi noi atâta vreme cât îşi va mai aduce cineva aminte că am existat.

AZ: Destul de pesimist, aşa, pentru un om tânăr. Atât de tânăr.

AC: N-am mai fost tânăr de pe vremea preşedintelui Traian Băsescu.

AZ: Da, ce să mai zic… Uite, de exemplu, Alexandru Tocilescu scrie pe coperta a patra a acestei cărţi minunate, despre care am aflat că a fost scrisă înainte de pandemie, deşi a apărut recent că „poetul lui (adică al tău) e poet prin felul în care trăieşte, prin locurile în care călătoreşte căutând cine ştie ce, prin femeile pe care le iubeşte şi care îl iubesc”. Întrebarea mea, care derivă de aici: putem pune semn de egalitate între poezie şi credinţă în ceea ce a mai rămas frumos din oameni şi lume (şi locuri, poate)?

AC: Îl cunoşti pe poetul Cioclea (Eugen Cioclea, n.r.), îndrăgitul poet basarabean? Autorul frumosului vers „Sunt cel mai trist poet din Europa”? A murit, Dumnezeu să-l ierte! Dar are un vers în care ne aduce aminte să punem semnul egal între firul de iarbă şi Turnul Eiffel. Pun şi eu semnul egal între poezie şi ce vreţi dumneavoastră, frumuseţe şi nu numai. Poezia e la fel ca viaţa, atotcuprinzătoare. Nu cred că există ceva ce poezia să nu poată. Poezia poate totul. Şi după ce reuşeşte totul, mai poate ceva în plus.

AZ:Asta sună destul de optimist şi cu credinţă în viitor.

AC: Sunt un tip paradoxal.

AZ: Da, mi-am dat seama mai ales din înregistrările de la Mornin’ Glory.

AC: Acolo ai văzut paradoxul meu?

AZ: Da, acolo, Răzvan Exarhu te pune în toată splendoarea paradoxului.

AC: Nu ştiu, nu m-a mai chemat, nu am mai vorbit cu el. Îl salut pe această cale.

AZ: Ai fost cam tot timpul plecat şi probabil nu v-aţi potrivit la agendă.

AC: Asta nu e o scuză, ca să ne uităm adevăratele valori. Ia, toată lumea să mă cheme la radio. Eram născut să fiu star radio, dar uite că n-am avut prilejul să mă desfăşor.

Îţi aminteşti, dragul meu poet, anul 1999? Vrei să vorbim despre el?

AZ: De pe vremea când star station Pro FM recunoaşte de pe-acuma că e cel mai bun refren?

AC: Mi-amintesc vag acea perioadă a vieţii mele, dar aş vrea să o salut pe Miki de la K-pital.

AZ: E din anul ‘99.

AC: Da, ‘99, cel mai frumos an din viaţa mea. Miki de la K-pital şi Michelle de pe Atomic TV ne-au făcut viaţa îndurabilă. Îţi aminteşti, dragul meu poet, anul 1999? Vrei să vorbim despre el?

AZ: Da, putem vorbi. Îmi amintesc eclipsa din vară.

AC: 11 august.

AZ:Îmi amintesc de un vecin care avea maiou cu găurele şi i se vedeau sfârcurile.

AC: Şi a trezit în tine primul fior erotic?

AZ: Nu, nu…. ? A fost la modul, ok, ăsta e evenimentul anului şi tu aşa vii lângă un copil de nici 13 ani?

AC: Eu aveam 16 ani, cea mai frumoasă vârstă. Din păcate nu o să mai avem niciodată 16 ani, cu Dumnezeu înainte.

AZ: Acum, aş vrea să-ţi redau un citat din cartea aceasta, „Viaţa de apoi a poetului”, despre care spui că încă nu ai văzut-o. E din povestirea „Olga”.

AC: Acum o văd pentru prima dată, e foarte frumoasă. Dar nu trebuie să te oboseşti.

AZ: „Şi poate că doar în următoarea viaţă vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Cum va arăta viitoarea viaţă a vlahilor?

AC: A carpato-danubiano-ponticilor? Măi, trăim într-un loc excepţional, binecuvântat, asemănător Bulgariei, în care tot ce se va întâmpla s-a întâmplat deja înainte, o să fie totul ca până acum, vom găsi noi forme de a fi proşti. Vom fi tot timpul în avangarda prostiei şi vom străluci pe acest firmament.

Orice societate umană, dragul meu poet, este consecinţa moştenirilor pe care le duci aşa, în cârcă, cum duci ADN-ul ăsta cu care te-ai născut. Vlahii au un ADN cultural foarte complicat, aşa că ce se va întâmpla va fi consecinţa a ce facem noi acum. Viitorul sună la fel ca trecutul, doar că va fi îmbrăcat într-o altă haină probabil mai sclipitoare.

AZ: Crezi că un nou Țarat Vlaho-Bulgar, ca în secolul al XII-lea, ar putea să scoată ce e mai bun de pe cele două maluri ale Dunării?

AC: Cu o singură condiţie: dispariţia tuturor celorlalţi oameni de pe Pământ, ceea ce se poate împlini dacă au dreptate cei care nu s-au vaccinat şi murim toţi, ca să rămână în viaţă doar românii şi bulgarii nevaccinaţi. Abia atunci va conduce Bill Gates lumea. Românii şi bulgarii de-a stânga şi de-a dreapta Tatălui. Şi Soros să se uite, cum ar zice Gigi Becali.

La Napoli trebuie să ai noroc ca să supravieţuieşti, să nu te calce o maşină pe stradă

AZ: Acum să vorbim despre ceva ce ne place amândurora, şi anume fotbal. Am văzut că ai fost recent pe la Napoli. Cum a fost reîntâlnirea cu oraşul lui Diego Armando Maradona şi al creatorilor noului cinema italian, familia De Laurentiis, care patronează şi echipa de fotbal?

AC: Ştii cum e? La Napoli trebuie să ai noroc ca să supravieţuieşti, să nu te calce o maşină pe stradă. E foarte greu să traversezi strada la Napoli. Dacă te-ai născut pe un trotuar şi îţi lipseşte curajul, s-ar putea să îţi petreci toată viaţa pe trotuarul tău şi să nu vezi niciodată ce e vizavi de tine, dar eu am mai trăit şi prin Orientul Mijlociu, aşa că ştiu să fac slalom printre maşini. Ce să-ţi spun eu dumitale? Napoli e cel mai frumos şi, totodată, cel mai îngrozitor loc. E şi el un loc al contrastelor, al paradoxurilor, e foarte frumos, dar şi foarte murdar, mizerabil. La Napoli e lumea toată.

Poţi să vezi omul şi cu ce are mai bun, şi cu ce are mai rău în el. Acest mix interesant s-a potrivit destul de bine, dacă nu aproape perfect, şi cu personalitatea lui Diego Armando Maradona, care la rândul lui era făcut din tot ce-i mai bun şi mai rău în om, în meseria lui, şi, nu ştiu, parcă e un mix perfect, îţi vine să crezi în Dumnezeu când vezi această potrivire. Cred că e singurul loc din lume care poată să ducă mai departe, pentru totdeauna, amintirea unui om. Maradona va dăinui la Napoli şi după ce se va termina civilizaţia sapienşilor şi vor rămâne doar Bill Gates cu românii şi bulgarii.

AZ: Crezi că Napoli poate câştiga campionatul actual? (la momentului interviului, Milan și Napoli împărțeau prima poziție în Serie A, n.r.)

AC: Mi-ar plăcea ca Napoli să mai câştige o dată campionatul în timpul vieţii mele şi ar fi frumos să iasă morţii din morminte, să vadă şi ei minunea. Napoli, ca Liverpool ori Marseille, e genul de port care dă o dată la 30 de ani o campioană. De ce nu? E frumos. Napoletanii sunt sufletişti şi au un fel de cult pentru acasă. Sunt bipolari un pic oamenii ăştia, în sensul că îşi iubesc foarte mult locul de baştină şi în acelaşi timp îi fac foarte mult rău.

AZ: Parcă ai descris România.

AC: Semănăm un pic cu oamenii din sudul Italiei. Nu mă pricep la istoria dacă-romană, dar cred că romanii care au ajuns pe la noi erau din sudul Italiei.

AZ: Rămânând la fotbal, hai să revenim în 1994, la Mondial şi la două penalty-uri. Cum ar fi bătut Andrei Crăciun penalyi-ul lui Baggio din finala cu Brazilia şi pe cel al lui Belodedici din sfertul cu Suedia?

AC: Cred că povestea lui Baggio e perfectă aşa cum e şi Baggio e o figură tragică, care nu poate fi altfel decât tragică şi în acelaşi timp se ridică deasupra tuturor prin tragismul ei, aşa că e foarte bine de fapt că a ratat acel penalty în finala Cupei Mondiale. Dacă vei merge oriunde în Italia, o să vezi că Baggio, care n-a fost campion mondial cu Italia, este totuşi cel mai iubit dintre pământenii fotbalului italian.

Uzzi e cel mai mare poet al românilor, după Gică Hagi

AZ: Mai iubit decât Pirlo, Totti şi Del Piero?

AC: Aş îndrăzni să spun că poate chiar la un loc. Toate destinele astea ale oamenilor care nu se împlinesc ne aduc aminte de fragilitatea, umanitatea, vulnerabilitatea noastră şi cred că asta a fost menirea lui Baggio, să-ţi aducă aminte că eşti om. Italienii chiar îl iubesc foarte mult pe Baggio şi pe bună dreptate. A fost un individ cu un destin extraordinar. Şi ţine minte că a făcut toate astea jucând într-un singur picior. Dacă ar fi avut două, cred că ar fi fost la fel ca Maradona.

În ce priveşte acel penalty ratat de Belodedici, viaţa e făcută şi din astfel de momente. A fost o bucurie şi o coincidenţă plăcută că am putut fi şi eu contemporan cu aceste momente, în care în România chiar exista şi Echipa Naţională. Îmi aduc aminte cu plăcere şi cu nostalgie de acele vremuri.

AZ: Să trecem la altceva… Cum arată viaţa unui scriitor full-time şi călător? Scriitor nu înseamnă să scrii numai romane, proză ori poezie. Şi să scrii texte publicitare, tot scris se cheamă.

AC: Eu nu stau să mă gândesc în felul ăsta, că acum sunt scriitor, după aia sunt şofer, pieton, călător, clientul unei companii aviatice. Încerc să fiu tot timpul eu însumi în oricare dintre ipostaze. Să dau totul, să fiu puţin obosit, indiferent ce fac. Îmi place să trăiesc viaţa fiind tot timpul ok cu mine. Dacă sunt într-un loc unde nu mă simt bine, cu siguranţă nu o să mă mai vezi acolo a doua oară. Poate acesta este şi motivul pentru care duc viaţa asta de Houdini, cum ar zice Uzzi, apar când par că dispar. Uzzi e cel mai mare poet al românilor, după Gică Hagi.

AZ: Ţi-ar plăcea să fii citit de copiii prietenilor tăi, să ajungi în manualele de limba şi literatura română?

AC: Sper să mă ferească Dumnezeu. Oricum nu cred că sunt în pericolul ăsta, aşa că stau destul de liniştit. Iar prietenii mei nu prea au copii, cred că sunt sterili până la a treia generaţie, i-au ajuns blestemele.

AZ: Cartea mea preferată scrisă de Andrei Crăciun este „Aleea Zorilor”.

AC: Ai citit-o tu?

AZ: Da, da, da. De două ori chiar. Cap-coadă.

AC: Păi să-ţi pun întrebări din ea, să văd dacă ai aprofundat.

AZ: Poţi replica energia şi vibe-ul de acolo?

AC: Cred că am scris cărţi mai bune decât aceea, dar ea este cea mai frumoasă.

AZ: Ce înseamnă cea mai frumoasă?

AC: Exact ce-am zis. Am scris cărţi mai bune, dar ea e cea mai frumoasă.

AZ: E scrisă dintr-o bucată?

AC: M-am aşezat-o la masă şi am scris-o. Exact cum ai citit-o. Dar înainte de asta, m-am gândit la ea zece ani.

AZ: În 2014, într-un interviu acordat lui Horia Ghibuţiu spuneai că lucrul cel mai preţios pe care îl deţii este arhiva cu amintiri din capul tău. Mai e de actualitate treaba asta?

AC: Nu am nicio proprietate în afara unei biciclete luată la mâna a doua de la un actor rom pe nume Jean, care locuieşte în Rahova. În afara acelei biciclete, care cât timp stăm noi aici, la Iaşi, este furată, nu am nicio proprietate. Aşadar, aşa cum frumos spunea şi Elena Udrea citând un proverb latin, tot ce-i al meu port cu mine.

Mă uit aşa, la faţa dumitale, şi îmi dau seama că ai nevoie de un Chinghiz Aitmatov ca să te pui pe picioare

AZ: Nici cărţile nu sunt ale tale?

AC: Cărţile le citesc şi le dau mai departe altor oameni care au nevoie să citească.

AZ: Cum îţi dai seama că au nevoie?

AC: Mă uit aşa, la faţa dumitale, şi îmi dau seama că ai nevoie de un Cinghiz Aitmatov ca să te pui pe picioare. Revenind la întrebarea de mai devreme, chiar nu mă interesează lucrurile materiale. Mă interesează doar ce poţi să dai şi să primeşti ca om, nu ce ai. Ce eşti.

AZ: Jocul Dragostei, cu… Mijlocaşi de la Arsenal. Robert Pires – like, wow pentru Gilberto Silva, grijă pentru Patrick Vieira sau lacrimă pentru Cesc Fabregas.

AC: Patrick Vieira.

AZ: Jocul Dragostei, cu… Poeţi români în viaţă. Like pentru Dan Coman, love pentru Radu Vancu, grijă pentru Domnica Drumea şi lacrimă pentru Pavel Coruţ.

AC: Mi-au plăcut foarte mult „Psalmi”, a lui Radu Vancu, aşa că o să-l aleg pe el, cu tot respectul şi cu toată deferenţa faţă de competitori. Parcă în poezie nu există ierarhii, cum bine te învăţa şi poetul Nichita Stănescu, nu poţi să fii mai bun sau mai rău decât altul, poţi să fii mai bun sau mai prost decât tine însuţi, şi atâta tot.

AZ: Asta e varianta mai veche de la „să fii cea mai bună versiune a ta”.

AC: Iată, a făcut mindfulness Nichita în tinereţe.

AZ: Nu ne aşteptam, dar… Pentru final, câteva întrebări mai tehnice. Cum sunt cursurile de la Academia Minoră Andrei Crăciun? Dă-ne un mesaj publicitar de tipul „Nu daţi banii pe prostii, …la academie copii”, dar poate găseşti tu o cadenţă mai bună.

AC: Nu am nici cea mai mică intenţie să invit pe cineva să ni se alăture. Vorbesc ca Domnul Iisus, cine o să mă caute, o să mă găsească. E un domn de la noi, din Galaţi.

AZ: Dar tu eşti născut în altă localitate, Târgovişte.

AC: Mă identific drept gălăţean, drept bulgar gălăţean.

AZ: Deci epitaful tău va fi „Andrei Crăciun, bulgar gălăţean”.

AC: Nu, o să scrie acolo un citat din Bănel Nicoliţă, „am dat totul, sunt puţin obosit”.

AZ: Ce e cu revista Zugzwang?

AC: Am făurit un site cu greu, împreună cu un grup de prieteni. Eu mai fac aşa, nişte cursuri, cu nişte oameni care vor să scrie şi vorbim împreună despre scris. Şi cum sunt un marginal absolut, nu fac parte din niciun grup literar, am acest mic grup de oameni care împărtăşesc punctul meu de vedere şi vor să rămână în acest establishment, aşa că ne-am făcut propria jucărie, unde publicăm câte un text pe zi, din august până în zilele noastre. Acolo scriu oameni care fac parte din acest grup, care nu face parte din nimic, dar iată că a devenit şi el un grup… Dar nu e o chestie exclusivă. Dacă mâine vrea să publice în revistă Mircea Cărtărescu, este binevenit, aşa cum este binevenit oricine.

Momentul astral, momentul de glorie al vieţii mele a fost la 13 ani când am câştigat, într-adevăr, o întrecere straşnică la Băicoi

AZ: Cum ai ales numele?

AC: L-am ales aşa pentru că am vrut să ţin proştii la distanţă. Eu am făcut în viaţa asta lucruri care din păcate ulterior au devenit populare şi mă feresc precum dracul de tămâie de tot ceea ce poate să devină de masă. Tot ce poate să atragă gloata pe mine mă indispune. Ca atare, am vrut să-i ţin la distanţă încă de la nume. E un termen din şah, care înseamnă că tu trebuie să muţi, dar orice ai muta, va fi rău pentru tine. Eu am fost şi şahist…

AZ: Ai câştigat vreun campionat?

AC: Da, la Băicoi. Mulţumesc de întrebare. Momentul astral, momentul de glorie al vieţii mele a fost la 13 ani când am câştigat, într-adevăr, o întrecere straşnică la Băicoi. Nu glumesc, chiar acolo a fost. Am mai avut şi partide frumoase, îmi plăcea să mă ocup cu aşa ceva, dar am renunţat la un moment dat. Ultima oară când am jucat cu adevărat şah – asta e cu adevărat comic – s-a petrecut în noaptea nunţii unei rude. Omul se căsătorea şi noi am jucat toată noaptea şah. Mariajul, evident, nu a rezistat.

AZ: Aşa de plictisitoare a fost nunta?

AC: Nu, era noaptea nunţii, nunta a fost ok. Nu ne mai văzuserăm de mult şi am zis hai să jucăm o partidă. Şi ştii cum e, o partidă o cheamă pe următoarea şi aşa s-a făcut dimineaţă. Dar ani buni din viaţa mea i-am petrecut fiind pasionat de jocul de şah. Am scris şi un text despre asta, care se cheamă Maeştrii. Cine are curiozitate sigur îl va găsi.

AZ: La final, dacă aveţi dumneavoastră o întrebare… Ca să conchidem frumos acest frumos interviu.

AC: Astea au fost întrebări, Zbîrneo, aşa vii tu la mine să mă întrebi?

AZ: Asta era întrebarea?

AC: Da. Era retorică. Îţi mulţumesc că nu ai avut nimic mai bun de făcut în dimineaţa asta.

22 octombrie 2021 – în cadrul FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași).

Cea mai recentă carte a lui Andrei Crăciun – Viața de Apoi a Poetului (Nemira, 2021).