Cristina Hermeziu: „FILIT e o experiență intimidantă și emoționantă din multe puncte de vedere”

Pe Cristina Hermeziu am cunoscut-o mai întâi prin intermediul volumului de poeme Între timp îți vezi de viața ta (Junimea, 2020) și apoi din postura de moderator la evenimentul Scriitori în Centru de la FILIT 2021 (21 octombrie 2021). Alături de Cristina a participat și Olga Ștefan, una dintre cele mai importante voci ale poeziei românești contemporane. Chiar dacă acest interviu a fost realizat pe mail, conexiunea de la Casa Muzeelor din Iași a avut un impact puternic asupra interviului în întregul său. Și întrebări și răspunsuri, aproape ca o discuție liberă între prieteni. Jurnalistă, poetă, profesoară, Cristina Hermeziu m-a emoționat cu răspunsurile ei. Și da, ne-a dat și un Breaking News poetic: stă să apară în Franța, un volum de Constant(in) Tonegaru. Mulțumesc, FILIT, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu!

De unde vin selfie-urile? Nu numai din narcisism

Andrei Zbîrnea: Cum se vede poezia de la Paris, via FILIT Iași și iar la Paris? Cea românească, cea franceză și poate chiar cea europeană.

Cristina Hermeziu: Sentimentul meu este că poezia românească e într-o continuă efervescență, are o energie uriașă de rezistență, de reziliență, de captare a spiritului timpului, de inovare, deci. Numai și faptul că suscită atâtea controverse pe rețelele de socializare e semn că poeții au ceva de spus în societate și sunt priviți de societate. La nivel subversiv și creativ, vreau să spun, altfel, niciun poet de azi n-a ajuns ministru al culturii în România! (în afară de Marin Sorescu…; dar, oare, chiar ar trebui să ajungă?). Sunt însă poeți-directori de edituri, sunt poeți-profesori, sunt poeți-curatori de expoziție. Aș risca această diferență între România și Franța, de găsit în planul statutului simbolic, resimțit în imaginarul public.

În România te legitimezi mai întâi ca poet și apoi ca profesor, în Franța este invers, ești mai întâi profesor și mai apoi poet. Într-un fel, e paradoxal, pentru că în Franța toată lumea este sau râvnește să fie autor, să aibă numele pe o carte, indiferent de domeniu.  Dar contrar unui mit care tot circulă, se scrie foarte multă poezie în Franța, deși ea rămâne clar în umbra romanului, mult mai vizibil și grație mașinăriei de marketing editorial.

O anecdotă interesantă, cred. În Franța a murit, de curând, la 103 ani, academicianul René de Obaldia, om de litere, dramaturg ultracunoscut. Toată lumea și-a adus aminte că era și poet! Poet care a scris versuri pentru cântece de variteté și poet de o inimitabilă subtilitate ludic-infantilă. Pe de altă parte, nu înțeleg cu totul succesul fenomenal, pe FB, al unei tinere poete precum Cécile Coulon, născută în 1990. Uneori îmi spun ceva versurile pe care le postează, alteori mi se par de un sentimentalism mediocru, cu miile de like-uri cu tot.

AZ: știi universul/ tot universul/ e un mare/ selfie/ fără legendă („între timp îți vezi de viața ta”, Editura Junimea, Iași, 2020, p. 69). Poate fi Parisul universul despre care faci vorbire și, cumva, „un oraș care cerne printr-o sită a sacrificiilor senzația brută, viscerală”? (citat din recenzia Alinei Vițel, postată în Revista Alecart). De unde vin selfie-urile? Ce le hrănește în afară de această doză enormă de narcisism?

 CH: Versul pe care îl citezi n-are legătură cu Parisul ci, cred, cu misterul ființei umane. Ființa umană se trezește singură în univers, fără să i se livreze la naștere acel set de instrucțiuni, ghid de întrebuințare a lumii. Și, cum bine spui, versul are legătură cu selfie-urile. Și dacă existența noastră se datorează faptului că universul-mamă sau universul-tată și-a făcut un selfie? De unde vin selfie-urile? Nu numai din narcisism. Nu totul e verbalizabil pe lumea asta. Poate că epoca de azi, când totul e imagine, este era de dinaintea unei alte ere civilizaționale, când totul va fi sinestezie. Glumesc, dar doar pe jumătate.

 

Participarea la FILIT 2021 a fost copleșitoare pentru mine

AZ: să nu asculți muzică tare/ să-ți placă toți străinii/ să nu pui poezie pe fb/ (tot ce e omenesc/e incorect politic, p.29) alături de bucata asta dintr-un interviu pentru Adevărul, acordat Laviniei Bălulescu:

Nu-mi fac nicio iluzie, Facebook nu moare mâine (dar va muri), nici adicţia, nici fascinaţia nu se vor stinge prea uşor – mai ales acum, în condiţii de gravă epidemie, când reţelele sociale sunt, iată, mai mult ca oricând, forma noastră de „corpor(e)alitate“ împreună, fără teamă, aseptică.

Unde se face decantarea/separarea, unde se pune granița între VIAȚA MEA și AVATARUL MEU VIRTUAL?

CH: Nu prea știu să răspund. Dar am această certitudine: deocamdată, noi nu le putem avea pe amândouă, le avem în succesiune și alternativ. Prezența mea pe FB înseamnă absență, abstragere din viața reală și invers. Că prezența mea pe rețelele de socializare instaurează o corpor(e)alitate e un argument pentru a susține că a interacționa virtual e tot o formă de relaționare, la fel de reală în caracteristicile ei ca atunci când stai la o cafea cu un prieten. Cu o mare diferență. Fizic, și probabil ontologic, în primul caz suntem funciar singuri cu un ecran, orice am face. În al doilea caz, suntem două ființe din carne, sânge și oase în același spațiu-timp, deci cu mult mai puțin singuri. Marea problemă a omenirii în epoca tehnologiilor de comunicare instantanee este singurătatea.

AZ: Ce a însemnat pentru tine participarea la FILIT 2021? La ce întâlniri ai participat, cum a fost feedbackul dinspre public? Ce evenimente te-au impresionat profund în vizita de la Iași?

CH: Participarea la FILIT 2021 a fost copleșitoare pentru mine. Am fost implicată în cinci evenimente, diverse, intense, cu public diferit, extrem de solicitante și de ofertante. Timp de o săptâmână, FILIT mi-a ținut adrenalina sus de tot. În ciuda a ceea ce s-ar crede, fac parte dintre cei care nu sunt locvace la scenă deschisă, mă simt bine în pielea mea în scris, am nevoie să-mi aud gândurile. FILIT presupune spectacolul literaturii și e o formulă extrem de bine găsită, șlefuită profesionist.

Am avut parte de întâlniri cu excepționalii liceeni de la clubul Alecart sau de la Colegiul Negruzzi, alături de Florin Iaru și de Ioana Nicolaie, am participat la o dezbatere între scriitori la Casa Muzeelor, împreună cu poeta Olga Ștefan, și la maratonul de poezie, în fața unui public larg, într-un cadru de invidiat, scena Naționalului ieșean, teatrul nostru vienez! FILIT e o experiență intimidantă și emoționantă din multe puncte de vedere. Faptul că după discuții și lecturi s-a întâmplat ca niște tineri să vină să-mi ceară părerea despre poezia lor mi s-a părut de o imensă responsabilitate și, în același timp, extrem de hrănitor în sine. Poezia nu se termină când ai coborât de pe scenă, și de fapt acesta e meritul FILIT: naște un dialog adevărat, viu, simplu în jurul literaturii și în miezul ei.

AZ:  Cum a fost experiența lecturii alături de Olga Ștefan la Iași? M-am bucurat să pot modera eu acel eveniment denumit de organizatorii FILIT – Scriitori în Centru (desfășurat la Casa Muzeelor).

CH: A fost o bucurie! Dar mi-a fost un pic teamă de voi, doi poeți dintr-o altă generație – voi aveți un fel de atitudine cool, legitimă și intimidantă! Noi nu ne cunoșteam dinainte și cred că asta a făcut lucrurile și mai interesante. Nici pe tine, Andrei, și nici pe Olga Ștefan n-avusesem ocazia să vă întâlnesc, FILIT ne-a reunit și m-am simțit foarte bine cu tine ca «dirijor» empatic și echilibrat de discuție între două poete foarte diferite, aș spune. Olga Ștefan e o poetă pe care o admir mult, de o maturitate remarcabilă. Discursul ei poetic respiră amplu, pe spații largi și adesea îți taie respirația cu câte o imagine surprinzătoare, abrazivă, care te lovește în plex, dar care se sprijină pe masa critică a întregului poem. Eu, dimpotrivă, scriu strâns. Nu e nicio concurență la mijloc, e o formă diferită. Când poezia implantează cuțitul foarte repede, când intensitatea se consumă concentrat, în puține semne, poetul pare și mai dezgolit în fața cititorului.

Stă să apară, în Franța, un volum de poeme de Constantin Tonegaru

Am un singur mic regret legat de întâlnirea Scriitori în Centru – că n-am răspuns poate mai empatic – vorbesc despre mine – la niște întrebări care au venit pe internet în timpul discuției noastre. Orice reacție la poezia noastră e justificată și merită un dialog.

AZ: Cum arată festivalurile de literatură în Franța și cu precădere cele din Paris? Cum ajungem și noi acolo?

CH: Cum se ajunge? Mai întâi prin traduceri bune și multe din poezia română modernă și contemporană. Multe nu sunt, dar au început să apară, aș da drept exemplu excelenta antologie cu 25 de poeți români de după 1990, concepută și tradusă de Jan H. Mysjkin, pe care am prezentat-o pe blogul meu în limba franceză Zoom France Roumanie. Și mai sunt și altele. Un scoop, o avanpremieră: stă să apară, în Franța, un volum de poeme de Constantin Tonegaru (1919-1952)!

Întâlnirile în jurul literaturii au suferit și în Franța din cauza pandemiei, ca mai toate activitățile artistice cu public.

Unele s-au mutat în online, ceea ce rămâne un compromis. Nimic nu egalează o plimbare printre «tarabele» cu poezie din Place Saint-Sulpice care ocupă realmente piața din fața catedralei de la Paris o dată pe an, când are loc Marché de la poésie, eveniment cu aproape 40 de ediții. Participă peste 500 de editori de poezie, au loc lecturi și dezbateri și la fiecare ediție se pune sub reflectoare o țară, cu 12 poeți invitați. De-a lungul anilor au participat mai mulți poeți români de azi, dar n-a existat un focus de mare vizibilitate. Sunt lucruri, deci, de făcut.

AZ: Am văzut chiar aseară (undeva prin decembrie 2021, n.r.) un film despre criza economică din 2007-2009, numită Marea Recesiune (The Great Recession). Filmul se numește The Big Short și e regizat de Adam McKay, cel care a făcut mult-discutata peliculă Don’t Look Up. Și apare la un moment dat, pe ecran, următorul citat: „Truth is like poetry. And most people fucking hate poetry (Overheard at an Washington DC Bar)”. Deci cum stă treaba cu poezia?

CH: Nu știu dacă poezia umblă cu adevăruri, mai curând poezia umblă cu intensitatea de care și un adevăr e capabil. De multe ori de neprivit în față, de aceea poezia e adesea înainte-mergătoare, vizionară, criptică și limpede totodată.

Deocamdată pe mine mă fascinează elipsele. Mă interesează cum să reduci totul la maxim. Cum spunea poetul Philippe Jaccottet, pentru care poezia nu e o fugă de real sau o evadare ci, dimpotrivă, cuprindere a tot ce există și concentrare. Mă interesează ce rezistă la expresie. Ce nu coboară neapărat în discursiv dar e totuși acolo, precum la rose, trandafirul în plus din buchetul lui Mallarmé, care e și nu e acolo. Îți aduci aminte de filmul Dogville de Lars Von Trier cu Nicole Kidman – unde decorurile sunt doar trasate? Nu doar că libertatea spectatorului e maximă, e pur și simplu o enormă tensiune între acele ziduri abia schițate. Ceea ce rezistă expresiei e aurul.

Și tot cu țârâita scriu la ceva

AZ: Ce citești în perioada asta, la ce scrii și ce rezoluții (desigur nu puteau lipsi la început de an) ai pentru 2022?

CH: Acum citesc cu țârâita din Irene Vallejo, L’Infini dans un roseau, despre invenția și obsesia «cărții» în antichitate. O sinteză erudită dar în limbaj accesibil, ca orice excelentă carte de vulgarizare. Și tot cu țârâita scriu la ceva, încă nu știu ce e, dar e ceva diferit ? . Aș vrea să duc până la capăt proiectul ăsta. Cum spunea Marguerite Duras, să scrii înseamnă să încerci să afli ce aveai de scris dacă ai scrie.