Despre ce este şi unde putem găsi poezia, şi despre cum „toți simțim muzica, dar unii dintre noi nu doar o aud, ci o și văd”.
Ioana Nicolaie a publicat volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de USR Cartea Anului 2013), antologia Lomografii, cinci romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sîrmă, Pelinul negru – Premiul pentru proză al Revistei Ateneu; desemnat Cartea Anului de către „Cititorul știe mai bine”, concurs inițiat de Librăriile Cărturești, Cartea Reghinei – laureată a Premiilor Radio România Cultural 2020, Observator Lyceum, Premiul Național de Proză Iași și Premiul Agenția de Carte – și Tot înainte, bestseller Humanitas în 2021) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia, Vertijia, Călătoria lui Medilo, Spionul Kme, Salvarea lui Onux; sub pseudonimul Robert Ersten a publicat Cum am supraviețuit clasei a VIII-a și Cum să spui te iubesc). A fost nominalizată la premii naționale și internaționale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumele ei au fost traduse în bulgară, sârbă, suedeză, macedoneană și germană. A fost inclusă în douăzeci și opt de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Invitată pentru lecturi și conferințe la numeroase festivaluri naționale și internaționale de literatură. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România. Cea mai nouă carte publicată este Miezul inimii, Humanitas, 2022.
Ce credeți că este poezia?
Niște pene de păun, mi-a venit în minte. După aceea mi-a venit în minte o întreagă planetă. Putem să ne imaginăm o lume învelită în ocean, în creste muntoase, în pene de struț, în tot felul de lucruri, care sunt foarte puternice vizual, și să ne gândim că ele sunt poezia. Dar sigur că poezia, ca să răspund la întrebare, este în primul rând emoție, nu cred că există poezie fără emoție. Poezia bună, desigur. Există și foarte multă poezie proastă, făcută doar din cuvinte. Poezia este ceva de dincolo de cuvinte și presupune concentrare de sensuri. Să ne închipuim o valiză în care nu ideea de valiză contează, nu culoarea valizei, nu faptul că tu o iei și te duci nu știu unde, ci ce se găsește în valiză. Aceea e poezia, tot ce poate încăpea în valiză, inclusiv o planetă și aripile ei de păun. Păuni mari, albi.
Unde putem găsi poezia?
În jur. Lucrând mult cu oameni tineri, le spun mereu: uitați-vă la ceea ce vedeți. Încercați să deschideți pleoapele nu doar către afară, ci și către înăuntru. Ieri, pe pista aeroportului, am văzut țâșnind din asfalt soarele. Era un soare roșu care apăruse în capătul acelei mari întinderi cu marcaje. Oamenii așteptau să urce pe scara avionului, doar doi-trei, cei mai de la coadă, s-au întors o clipă, au scos telefoanele și-au fotografiat soarele. După care, cu spatele, au mai stat cinci minute, fără să se mai uite o clipă la spectacolul fantastic de lângă ei. Au plecat ducând o imagine captată de telefon, fără să ia poezia. Poezia era peste tot, ei se scăldau în poezie și nu simțeau lucrul acesta. Niciunul nu era poet.
Putem să vorbim aici despre un ochi poetic care se formează?
Un ochi poetic… Nu, hai să facem așa. Sunt întrebări foarte grele, toată cultura se referă la ele. Putem să vorbim aici despre talent, despre felul în care simți lucrurile. Nu poți să scrii poezie fără talent, cum nu poți să faci artă fără talent, nu poți să faci sculptură fără să te antrenezi îndelung în asta. Nu poți să pictezi fără să ai talent. Sau să cânți. Așa e și la poezie. Unii oameni, mai toți de fapt, încremenesc imaginea cu un ecran și fug și alții, foarte puțini, încearcă să facă mai mult. Oamenii gândesc poetic, gândesc artistic, însă doar unii dintre noi pot să ia poezia și să le-o arate celorlalți. Este simplu, e o chestiune de talent. Ai sau n-ai acest talent. E absolut greșit să-și imagineze cineva că performanța în arte se poate învăța. N-am cum să ajung un sculptor orice aș face. Pentru că nu te faci artist, ci te naști artist. Consumator de artă ești, toți putem fi emoționați de o operă de artă. Asta avem, simț artistic avem cu toții. Unii mai mult într-o direcție, alții în alta. Toți simțim muzica, dar unii dintre noi nu doar aud muzica, ci o și văd. Aici e diferența.
Și dacă te antrenezi în timp, dacă citești mai mult, îți deschizi orizontul?
Firește, nu poți să faci performanță în artă fără să te antrenezi. Nu poți ieși poet din nimic. Asta este cea mai mare eroare pe care o poate imagina cineva. E ca și cum ai vrea să joci jocurile olimpice la atletism și să nu alergi niciodată. Păi cum? După cinci minute cazi.
Antrenamentul cultural în poezie, pentru că vorbim despre poezie, înseamnă foarte multă lectură. Literatura e un construct complex pe care tu trebuie să ajungi să-l cunoști. E adevărat că de vreo două decenii ca să zic așa, poezia noastră e asumat aridă, nu are estetică, îi lipsesc podoabele. E cea mai săracă poezie care a existat vreodată. S-a îndepărtat catastrofal de public, nici cititorul de poezie neo-modernistă, de exemplu, n-o mai simte ca fiind poezie. Contează un tip de discurs, minimalist, denotativ. Or poezia adevărată are mereu și valuri de adâncime, dacă nu chiar insule ascunse în adânc, sau uragane, sau sisteme solare. Unii poeți tineri, talentați, care au ceva de spus, sunt în capcana unui discurs. Peste cincisprezece ani se vor uita înapoi, vor fi vetuști, datați. Nu le va veni să creadă. Dar câmpul cultural cerne mereu. După o retorică atât de primară nu poate urma decât ceva mai cultural, mai asumat intelectual. Anti-intelectualismul de azi a apărut și el ca o reacție la rafinamentul estetic al marilor noștri neo-moderniști. Am scris și eu minimalist, mai ales în ,,Poză retușată”, volumul meu de debut, în care am simțit nevoia să mă delimitez de metafore, de ghemul acela plin de emoții încâlcite. Lucrurile trebuiau spuse clar și răspicat. Poezia s-a îndepărtat de public, sunt puțini care mai citesc azi poezie. Din fericire, suprapunerea generațiilor, cât și a personalităților artistice, face să existe mereu și altfel de poezie. Șerban Foarță scrie o poezie extraordinar de rafinată, intelectuală, intertextuală, cu fină aluzie culturală, rimată și ritmată superlativ. Adică ai și mintea asta sclipitoare în paralel cu poezia minimalistă care e dominantă. Poezia lui Foarță este acum undeva la margine, deși este obiectiv minunată. La fel era și poezia lui Emil Brumaru.
Credeți că în viitor va exista din nou un public de poezie?
Ar fi bine să fie. Poate că o datorie a creatorilor de poezie e să-și convingă publicul, să-și respecte publicul. Din parcursul meu literar am învățat că pe un cititor trebuie să-l și iubești un pic, nu doar să-l contrariezi, nu doar să-l șochezi. E bine să intri într-o comunicare cu el, altfel nu vei fi citit. Dacă începi să-l înjuri, publicul pleacă, nu e masochist. Și-atunci depinde foarte mult de cum va evolua poezia. Oricum, formele literare – și cele artistice – se modifică în acord cu retușurile realității. Poezia nu face abstracție de variantele de viață care se consumă în online, în Instagram, în Facebook. După două decenii în noul mileniu, avem fragmentarism mediatic, clișeu de rețele sociale, ironie de online și foarte multă ideologie, din păcate. Nu e ușor pentru poeți când dragostea este filtrată printr-un live făcut pentru prietenii de pe Instagram, când peste răsărituri se pun toate filtrele, când cuvintele scrise sunt tot mai desuete. Ce știu sigur e că poeții se vor descurca, mereu vor fi câțiva care vor vedea ce e sub suprafață.
Puteţi cumpăra cărţile Ioanei Nicolaie (şi) de la:
scrie un comentariu