Cu Marian Ilea, despre copilărie în Maramureş, dar şi despre cum să devii scriitor într-o regiune comparabilă cu Macondo.
– Domnule Ilea, rădăcinile dumneavoastră sunt la Ieud, în județul Maramureș. Cum v-a influențat această zonă a țării copilăria și adolescența? Cum a fost copilăria dumneavoastră în Maramureș?
– Strămoșii mei dinspre mamă și tată își au originea în Ieud. Vacanțele copilăriei le petreceam la Ieud. Era evident ca, descoperind lumea aia, să fiu ancorat în primul demers prozastic pe care l-am intitulat „Desiștea”. Bunicul dinspre mamă era de loc din Bogdan Vodă (Cuhea) și era tușer[1] de cai. Cel mai important tușer de cai de pe Valea Izei care se ducea cu caii la negoț în Košice[2] (la noi Coașa – pe vremea Austro-Ungariei). Fiind la Ieud a fost căutat de Teleki Șandor[3] care avea castel la Pribilești și căuta un tușer de cai pentru herghelia lui. Așa am ajuns noi să punem tot calabalâcu’ în căruțe și să ne mutăm la Mireșu Mare.
În Ieud, cum era obiceiul s-a auzit că-n Maramureș există o fată de măritat (mama mea). Așa că un ieudean (Ilea Grigore a Văleanului – tatăl meu) s-a prezentat la fața locului. Așa m-am născut eu la Mireșu Mare și, după patru ani, fratele meu la Baia Sprie unde tata era sondor[4]. La Baia Sprie, întâi am locuit într-o cabană în munte, culmea, unde s-a descoperit zăcământul de la Șuior, în cele din urmă demolându-ne și de acolo, astfel ajungând în Baia Sprie (Felsobanya-Mittelstadt-Medio-Monte).
– Ce puteți să-mi relatați despre debutul literar?
– De pe la 16 ani, elev în Baia Sprie fiind, știam că voi fi prozator. Când, cum, nu-mi puneam astfel de întrebări. În perioada adolescenței n-am scris nici măcar un bilet de dragoste. Presimțeam că, atunci când am să mă apuc de scris, am să pierd o mare parte din libertatea pe care o are un adolescent. Nu mi se părea că merită să ratez adolescența.
Aveam 23 de ani când, într-o bună zi, mi-am cumpărat zece caiete mari și, a doua zi, m-am apucat de scris. Timp de un an am scris zece pagini zilnic indiferent de situație, astfel am ajuns să acopăr 3.600 de pagini. Caietele cu pricină nu le-am mai revizuit și nici nu sunt curios să le recitesc astăzi. Cred că se află și azi în podul casei din Baia Sprie. După un astfel de an, inițiatic, putem să-i spunem, cuvintele se montau și se demontau în mentalul meu cu mare ușurință, constatând că am o muzicalitate pe care am încercat s-o păstrez zeci de ani după aceea în tot ce am scris, indiferent că-i teatru sau proză. Ba chiar în opera cu titlul „Acei minunați ani” se resimte profund muzicalitatea de care tocmai ţi-am spus.
Am debutat într-o seară ploioasă de joi la Junimea, plasându-mă la avizierul unde era anunțat Cenaclul Junimea, unde scria: „În această seară vor citi M. Cărtărescu și S. Preda”.
– Ei! Mai vedem! (mi-am spus eu).
L-am așteptat pe O. S. Crohmălniceanu, pe care nu-l cunoșteam. Era un omuleț simpatic care a intrat pe ușă cu clasica lui pipă și l-am întrebat:
– Sunteți O. S. Crohmălniceanu?
Și mi-a răspuns:
– Da, eu sunt!
– Aveți un cenaclu intitulat Junimea aici?
– Da!
– Astăzi citesc eu!
– Daaa… Ştiți… La noi planificările se fac cu săptămâni înainte…
Iar eu i-am spus:Dacă nu citesc, nu urc, dar să nu uitați…
– Haideți până sus, mi-a spus.
Am ajuns sus și criticul a spus:
– Avem un tânăr de la Baia Sprie care vrea să citească.
M. Cărtărescu și S. Preda erau de acord pentru că ei voiau să renunțe pentru acea zi. Așa că am rămas singur să citesc într-o atmosferă relativ ostilă tuturor membrilor cenaclului. Așa am ajuns să citesc la Junimea de nenumărate ori după „Călătoria mecanicului Giorgio Constantin în tri țări” și acolo mi-am făcut cei mai buni prieteni într-ale literaturii. Apoi am ajuns membru al cenaclului.
În timp ce citeam, Crohmălniceanu dădea cu pipa-i de masă și spunea:
– Fiți atenți! Acesta e un om viu! (se referea la personaj).
La lectura respectivă au participat și Mircea Cărtărescu, Ioana B., Florin Iaru, Gheorghe Iova, cei care aveau să-mi devină prietenii optzeciști.
În următoarea zi am citit la Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin, făcându-mi prieteni nouăzeciști precum Cristian Popescu, Horia Gârbea sau Ioan S. Pop.
– Sunteți posesorul unor volume cunoscute, printre care: „Desiștea I”, „Desiștea II” (1993 și 1996), „Povestiri din Medio-Monte” (2000), „Arca lui Giorgio” (2015), „Herina” (2016), „Nopțile din Mittelstadt” (2018), „Crema de gălbenele și curcubeul: povestiri maramureșene” (2021). Cum v-a influențat ca scriitor Maramureșul? Considerați că a fost un izvor de inspirație pentru ideile așezate pe hârtie?
– Mittelstadt, cu al său Medio-Monte, poate sta alături de orice topos literar încărcat de mit și istorie, real și bizar, cu fantastic eludat în poveste, dar și senzațional ce trece drept firesc, tocmai pentru că personajele trăiesc într-o senzațională banalitate. E un spațiu înrudit cu celebrul Macondo sud-american prin caracterul său fantastic.
– Pe lângă faptul că sunteți prozator, sunteți și jurnalist. Ajung cele două ipostaze să se întrepătrundă vreodată?
– Jurnalismul te influențează ca prozator în momentul în care folosești în scriitură tehnica amănuntului și exprimarea directă. Uneori observ în ceea ce scriu că propozițiile sau chiar și frazele se rezumă la un cuvânt, dând nerv textului.
Pe de altă parte, în ciclul cu „Medio-Monte” există chiar un jurnalist care relatează prozastic diversele întâmplări din Maramureș, astfel jurnalistul reușește să pătrundă în această măreață lume. Legăturile dintre Desiștea (Maramureșul istoric) și Medio-Monte se realizează adeseori prin intermediul jurnalistului care este redactor-șef al relatărilor așezate pe hârtie.
– Privind din ansamblu întreaga operă, cum ați descrie prezența acestui ținut resimțit în activitatea literară?
– Am scris câteva mii de pagini despre acest ținut, Desiștea și Medio-Monte. Fiecare carte face parte din opera literară pe care am propus-o și care se poate citi în ansamblul ei. Nu sunt texte separate, iar toată lumea asta a Maramureșului e singură și stă mărturie mai multor perioade, funcționând în ansamblul ei. În afară, evident, de piesele de teatru pe care din când în când le-am publicat în volumele de sine stătătoare.
– Am remarcat în operele dumneavoastră un stil apropiat de cel poetic, ba chiar oniric, care se află la granițele oniricului cu fantasticul, care în cele din urmă pare a fi amestecat cu realismul local, dialectal. Cum reușiți să le îmbinați pentru a trece de la un stil la altul? Sau aveți anumite frontiere sau mici delimitări?
– În scriitură, dacă ești din zona Medio-Monte-Desiștea (Maramureș), n-ai cum să nu fii oniric întrucât e locul în care oniricul face casă bună cu frumosul realism. Așa se naște un stil, nu o spun eu, ci o spune critica de specialitate, un stil greu comparabil cu ceea ce se scrie în literatura română. Aș putea spune că în tinerețe gândul meu era să mă apropii de opera lui Ștefan Bănulescu[5].
– Domnule Marian Ilea, o ultimă curiozitate aș mai avea: Cum percepeți literatura din această zonă? Ce părere aveți despre fenomenul literaturii maramureșene?
– Am rămas în afara fenomenului literar maramureșean, având în vedere că scriam și citeam, însă mai puțin publicam. Jurnaliștii, scriitorii din Maramureș m-au invitat, somat, să vin la cenaclul lor și să citesc și acolo. Menționez că, stând în Baia Sprie, habar n-aveam ce se întâmplă la Baia Mare în lumea literară. M-am dus, am citit și am rămas cunoscut scriitorilor locului, dintre care îi amintesc pe Vasile Dragomir, Valeriu Sabău și alții.
În 1990 pe strada pe care locuiam în Baia Sprie trăiau prozatori și poeți importanți, ceea ce l-a determinat pe Radu Săplăcan să facă un reportaj cu noi: „Baia Sprie – strada cu scriitori” (e vorba de strada Gutinului de la aceea vreme).
[1] Tușer-negustor de animale
[2] Košice – cel mai mare oraș din estul Slovaciei
[3] Teleki Șandor – prim-ministru al Ungariei
[4] Sondor – muncitor în minerit
[5] Ștefan Bănulescu – scriitor român
[…] Marian Ilea a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor “Liviu Rebreanu”), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014), „Herina” (Cartea Românească/Polirom, 2016), „Grăsane făcând baie cu uşile larg deschise” (Cartea Românească, 2017), „Zeppelinul Piticului” (Paralela 45, 2018). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București, arată citestema.ro. În 2019, scriitorul maramureșean a lansat două cărți-obiect alături de artistul Mircea Bochiș, intitulate „Pianina albă a doamnei amiralului Belô Poteka” și „ai, ai, ai… Rosza-néni”, ambele apărute la Editura Ethnologica din Baia Mare, „Badea George – ultima zi / L’oncle George – son dernier jour”., 1 piesă de teatru și 6 proze, volum bilingv (în română și traducere în franceză de Dominique Ilea), Eikon, 2019, „Acei minunați ani”, roman, Tracus Arte, 2020. „Crema de gălbenele și curcubeul: povestiri maramureșene”, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, respectiv „L’„objectif touristique” de la ville de Mittelstadt/„Obiectivu’ turistic” al orașului Mittelstadt”, proză din volumul inedit „Eoliana și ceasul solar”, traducere în franceză de Dominique Ilea, în L’Atelier du roman, revista editurii pariziene Buchet-Chastel, nr. 104/martie 2021. Tot în 2021, dar în iunie, a lansat „Eoliana și ceasul solar”, volum apărut la Editura „Casa de pariuri literare”. De numele lui Marian Ilea se mai leagă parte considerabilă din activitatea cotidianelor Glasul Maramureșului și Informația Zilei, dar și a revistei de cultură Archeus, respectiv a televiziunii Axa TV, iar acum, în prezent, a televiziunii Maramureș TV. Marian Ilea arată pentru DirectMM.ro faptul că pregătește o nouă carte-obiect, care se va numi „Șase proze”, alături de artistul Ioan Marchiș. Articolul integral de pe platforma citeste-ma este AICI! […]