Născut la Craiova, în 1880, Gheorghe Athanasescu avea să absolve Gimnaziul de fiu de militari din acelaşi oraş, dar şi, în 1900, Şcoala de Război din Germania / Regimentul de Husari Landgraf Friedrich II, devenind astfel sublocotenent.
După ce s-a remarcat în Primul Război Mondial, la comanda Regimentului 11 Roşiori, şi a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spadă, din întreaga sa carieră ulterioară, cea mai importantă perioadă de afirmare pare a fi cea în care a fost adjutant al Reginei Maria (1926-1930), alături de care a şi participat la o vizită importantă în Statele Unite şi Canada.
General de brigadă a devenit în 1928, deci la 28 de ani de la primul grad de ofiţer. O progresie normală, marcată de principii de viaţă şi de un soi de onestitate rară, a cărei lipsă o remarca chiar şi în epocă, chiar şi la familia regală, ofiţerul Gheorghe Athanasescu.
Jurnalul său, care a supravieţuit comunismului, surprinde momente importante din perioada 1926-1940, deşi câteodată face salturi regretabile peste evenimente majore din istoria României şi a familiei celui care scrie. Într-un fel, deşi fragmentele de text sunt marcate de o anumită zi în care se făceau notele, jurnalul în sine, prin alipirea textelor, e mai puţin o consemnare a faptelor cotidiene, cât un registru de amintiri, analize şi consemnări ale unor fapte şi atitudini care-l preocupau pe omul de arme şi, să-i zicem, curte, Gheorghe Athanasescu. Deseori, el revenea la caietele sale, nişte caiete A5 cumpărate de la Berlin şi de la Galeries Lafayette, pentru a-şi exprima regretul cu privire la zilele, săptămânile sau chiar lunile de când nu mai notase nimic. Recunoştea că nu lipsa evenimentelor semnificative l-au ţinut departe de scris, ci mai degrabă indispoziţia.
Fără să intenţioneze publicarea notelor sale – nu am găsit o astfel de menţiune în carte – Gheorghe Athanasescu era cât se poate de sincer în ceea ce scria. Şi scria cu sufletul, dovedind că-şi respecta ţara, pe care o privea în raport cu oamenii politici care o conduceau, în raport cu Casa Regală, nu întotdeauna demnă, ori cu colegii de generaţie militară. Criticismul său atinge toate aceste aspecte, cu tristeţe şi cu un oarecare sentiment de predestinare. Singura pe care pare să o ierte este Regina Maria, poate şi datorită apropierii din anii în care au lucrat împreună: „…orişicâte s-ar putea reproşa Ei (n.m.: se referă la aventurile sale extraconjugale, în special la cea cu aghiotantul regal Zwiedeneck), totul e spălat şi compensat în acţiunea cea mare a războiului şi în bunătatea sufletească ce o caracterizează”.
În rest, după o discuţie cu Carol al II-lea zice: „…am ieşit cu sentimentul că Regele e mic şi că eu sunt mare şi tare în dreptul şi datoria mea. Să dea Dumnezeu ca domnia lui să nu fie dominată de micimi de suflet, căci noi avem nevoie de un Rege mare, cu suflet şi priceput”.
Despre profesionalismul şi mercantilismul generalilor din epocă: „Situaţia din armată oglindeşte starea generală de dezordine, nerespectarea legii şi domnia bunului plac slăbind disciplina. Ca exemplu, azi aghiotanţii regali (colonelul Zwiedeneck şi colonelul Râmniceanu) în loc să meargă la stagii, cumulează, având comanda de regiment şi la Palat. Idem colonelul Tătărescu, şef de cabinet şi comandant de regiment. Se avansează foarte mulţi colonei la grad de general (18), deşi ministrul spune că avem cei mai mulţi generali”.
Iar despre legionarism: „Ceea ce mă întristează enorm este că abcesul cangrenos, la care au contribuit toate guvernele şi partidele politice de la război încoace, toate de o calitate inferioară României Mari, începe să se spargă unde nu trebuie. În aşa condiţii, nu ştii unde vom putea fi târâţi”.
Apoi, ca o impresie generală asupra felului în care vedea situaţia Gheorghe Athanasescu, e de citat o frază pe care el o scria cu referire la familia regală: „În tot cazul, sunt extrem de trist să văd câtă durere şi câtă frământare, şi asta din cauză că nu sunt la înălţime, cu toate că fiecare din ei au valoare morală.”
Tristeţea lui venea dintr-o dorinţă, rară şi atunci, ca şi acum, ca ţării să-i fie bine. Că nu avea să-i fie bine e limpede astăzi, când lucrurile în politică ori în armată arată cel puţin la fel de trist ca în perioada despre care scria Gheorghe Athanasescu. Certurile şi intrigile de la nivelul înalt al conducerii statului ori avansările şi încadrările lipsite de orice merit profesional din armată arată la fel şi acum, ca şi atunci. Pare că nimic nu s-a schimbat, aşa că, citind jurnalul lui Gheorghe Athanasescu, un om de carieră, dar şi de familie (a se vedea scrisorile din final, către soţia sa, dar şi către fiica Marie-Anne), şi aflându-i destinul, nu ai cum să nu te întrebi la ce a folosit atâta dragoste de ce e cinstit şi bun şi, eventual, normal pentru ţară, dacă ţara nu se aliniază în veci la astfel de norme şi de principii?
Pe Gheorghe Athanasescu, comuniştii l-au evacuat, în 1949, din casa deţinută în Bucureşti. În 1960 i-au anulat dreptul la pensie (măsura avea să ţină patru ani). General în rezervă, între 1941 şi 1948, a lucrat ca administrator delegat la Societatea Tramvaielor Bucureşti, fapt care pare astăzi cam inedit, dacă nu ciudat. În Podul cu vechituri (Editura Humanitas, 2019), Dan C. Mihăilescu spune că trimiterea sa la tramvaie are de-a face cu legionarismul şi semnalează faptul că, deşi generalului i-au fost confiscate unele proprietăţi, el nu a trecut prin închisorile comuniste.
O casă şi un teren agricol dintr-o comună din Neamţ, Ion Creangă, i-au fost confiscate de comunişti. În monografia comunei respective, este menţionat în capitolul „Oameni cu un destin aparte”. Într-adevăr, un destin interesant şi un jurnal potrivit atât pentru cei interesaţi de istoria României şi de trecutul Casei Regale, cât şi pentru istoricii militari, întrucât cartea abundă de nume de generali.
General Gheorghe Athanasescu, „Jurnal. 1926-1940”, Editura Vremea, anul publicării: 2018, nr. pagini: 180
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
scrie un comentariu