Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Ioana Maria Stăncescu s-a născut în 1975, la București. Lucrează ca redactor la Radio România Internațional, Secția Franceză. Debutează în 2020 cu romanul „Tot ce i-am promis tatălui meu”, apărut la Editura Trei. Romanul a fost nominalizat la Gala Premiile pentru literatură scrisă de femei Sofia Nădejde, la categoria Debut proză, și a fost laureat la Festivalul Primului Roman de la Chambery, în Franța. A mai publicat proză scurtă în Iocan, Dilema Veche, Familia, Revista de povestiri, Laconic.
- Cititorii blogului au devenit și primii cititori ai cărții mele;
- Am lucrat la această carte după capul meu, fără să fi făcut cursuri de scriere creativă;
- Romanul a reușit să atragă atenția și cred că s-a descurcat foarte bine pentru o primă carte a unui autor complet necunoscut și neexperimentat;
- Regret enorm că nu am avut parte de un turneu de promovare prin țară. Mi-ar fi plăcut să mă duc în librării și să vorbesc cu cititorii.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Am debutat în 2020, cu câteva săptămâni înainte să ajungă coronavirusul la noi și să se instituie starea de urgență. Eu am ajuns să scriu întâmplător. Am scris poezie prin liceu, ba chiar am și publicat câte ceva în România literară, dar m-am oprit la fel de brusc cum am început. Într-o zi, nu am mai scris nimic. Am reluat „scrisul” după ce s-a născut fiică-mea. Când Ana avea vreo cinci ani, mi-am făcut un blog care se chema (și încă se mai cheamă, deși nu mai e activ) așa și așa. Acolo am reînceput să scriu și să primesc feedback. De altfel, cititorii blogului au devenit și primii cititori ai cărții mele.
Revenind la întrebare, eu nu mă credeam în stare să scriu o carte. Îmi doream, visam la asta, îi promisesem în gând și tatălui meu, dar mi se părea că nu am nici timp să scriu și nici ce să scriu. Prin 2016, am traversat o perioadă mai tulbure și atunci, ca să mă ajut, am început să pun pe hârtie o poveste. După vreo două luni, mi-am dat seama că aveam un început de „ceva”. Nici nu îndrăzneam să mă gândesc că ar putea fi un roman. Manuscrisul în forma lui finală a fost gata abia după vreo doi ani, timp în care l-am rescris de trei ori. Am lucrat la această carte după capul meu, fără să fi făcut cursuri de scriere creativă (mai puțin un singur atelier ținut de Florin Iaru la un târg de carte și unde am trimis un text și am primit niște sfaturi). Când manuscrisul a fost gata, l-am trimis unor edituri și, după un refuz și câteva tăceri, a venit și răspunsul pozitiv al celor de la Trei. Așa am ajuns să public la patruzeci și cinci de ani.
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Da. Când mi-am dat seama că ceea ce scriam eu în calculator, într-un fișier care se numea „de-ale mele”, începuse să prindă formă și să se transforme într-o poveste, am rugat-o pe prietena mea, scriitoarea Mara Wagner, să arunce un ochi și să-mi spună părerea ei. Ea a fost prima care m-a încurajat să continui. Țin minte că eram pe stradă, tocmai ieșisem de la un doctor, când m-a sunat și mi-a zis „băi, Ioana, tu scrii o carte!”. Apoi au urmat și alte prietene (noroc că am multe, toate disponibile și răbdătoare). La sfârșitul romanului, pe ultima pagină, le-am menționat și le-am mulțumit. Fără ele m-aș fi oprit pe drum, descurajată. La vremea respectivă nu participasem la niciun atelier de scriere creativă ca să fi întâlnit și alți oameni ca mine, dornici să scrie și speriați că nu vor reuși. De altfel, cu excepția acestor prietene, eu nu am spus nimănui că scriu o carte. Mi-a fost teamă să nu creez false așteptări. Maică-mea și fiică-mea au aflat abia când a venit vremea să semnez contractul.
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Am ajuns să cunosc mulți scriitori și scriitoare, mai ales datorită cursurilor de scriere creativă pe care le-am făcut după publicare. Mi-am zis că dacă tot am scris un roman, hai să văd și cum trebuia făcut (râde). Și așa am avut șansa să întâlnesc oameni pe care, până atunci, doar îi citisem sau de care doar auzisem și cu care nu credeam că voi ajunge să stau față-n față, la o discuție sau la o bere.
Romanul „Tot ce i-am promis tatălui meu” a fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde și laureat la Festivalul du Premier Roman, de la Chambéry. A participat și la Nuit de la littérature de la Paris, ediția din 2022 și la Festival Terres mythiques de la Bruxelles. M-am împrietenit cu diverși scriitori și editori francofoni. Cine știe, poate într-o zi, o să apară și traducerea lui în franceză, dacă tot se petrece jumătate din poveste în Franța. Există un interes în direcția asta, dar deocamdată nu s-a concretizat. Cât despre reacții negative, încerc să nu mă las doborâtă atunci când apar. Și mai apar, e normal să apară. Îmi tot repet că e imposibil să fiu iubită de toată lumea, dar asta nu înseamnă că nu mi-aș dori.
Dacă îţi place citestema.ro:
Aţi fost mulţumită de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
Nu știu să spun dacă am fost sau nu mulțumită, pentru că nu știu dacă s-ar fi putut vorbi despre carte mai mult decât s-a făcut. Dar eram la început de pandemie, oamenii erau înnebuniți să supraviețuiască, să-și facă provizii, să învețe să facă pâine, nimeni nu avea chef s-o citească pe Stănceasca. Cartea a început să fie luată în seamă după nominalizarea la Sofia Nădejde și după Chambéry. Atunci au fost cronici faine și câteva interviuri. Însă, una peste alta, romanul a reușit să atragă atenția și cred că s-a descurcat foarte bine pentru o primă carte a unui autor complet necunoscut și neexperimentat cum eram eu în 2020.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
Romanul meu nu a avut lansare. Ar fi trebuit să fie pe 13 martie 2020 și, cu două zile înainte, s-a declarat starea de urgență. Am făcut un fel de lansare fără public, undeva prin iunie, cu transmisiune live, pe Facebook, și cam aia a fost tot. Regret enorm că nu am avut parte de un turneu de promovare prin țară. Mi-ar fi plăcut să mă duc în librării și să vorbesc cu cititorii. Am beneficiat însă, de foarte mult zoom. Bun și ăla, dar la următoarea carte îmi doresc interacțiune umană. Eu sunt vorbăreață (sunt om de radio), îmi place să stau la palavre, să ascult povești, să spun povești, și cred că m-aș descurca foarte bine la întâlnirile cu publicul. Cât despre promovare, ca în orice domeniu, și aici este o muncă de echipă. Eu am o relație foarte bună cu doamnele de la Trei, cu Magda Mărculescu, cu Virginia Lupulescu, cu Roxana Petrescu, cu Carmen Eberhat. Iar o relație bună presupune ca editura să fie nu doar implicată, ci și deschisă la ideile și la sugestiile autorului. Iar eu, cum se plângea bunică-mea, sunt plină de inițiative (râde).
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
Mă feresc să dau sfaturi, dar o să le spun ce mi s-a spus și mie. Să citească mult, cu creionul în mână, să-și țină aproape câțiva oameni gata să le dea un feedback corect (nu din familie, pentru că de acolo vor primi doar încurajări), să se înscrie la cursuri de creative writing (mie mi-au fost de un real ajutor și mi-au oferit șansa să cunosc mulți oameni faini, scriitori consacrați sau aspiranți), să fie la curent cu cine ce mai publică, să meargă la lansări, la târguri, să urmărească paginile de FB și Instagram ale editurilor și, bineînțeles, să scrie constant și să stăpânească bine subiectul pe care și l-au ales. Cititorul nu e prost și nu poate fi păcălit, simte imediat când autorul habar nu are despre ce vorbește.
Stăteam la un moment dat de vorbă cu regizoarea Alexandra Badea (cea care a pus în scenă „Exil”, la TNB) și ea îmi spunea că nu crede în talent, că pentru ea talentul este ca un mușchi care trebuie lucrat în permanență. Scrisul e o activitate care presupune muncă, disciplină și organizare. Însă, pe măsură ce scrii, ajungi să-ți faci propriul ritm de lucru și atunci lucrurile devin mai simple. Știi deja de ce ai nevoie ca să meargă treaba. Eu, de pildă, nu pot scrie decât pe lumină și musai cu o ceașcă de cafea la îndemână. După ce apune soarele, mi se lasă un soi de ceață pe creier. Așa că încerc să mă trezesc cu vreo oră, două, mai devreme decât ar trebui și să scriu înainte de a mă duce la radio. Chiar și când nu am chef sau nu-mi vin idei, profit de timpul acela pentru a-mi reciti textele.
Și încă un sfat, ultimul: să nu se grăbească să fie publicați. După ce pun punctul final, să aștepte o perioadă în care să se detașeze de manuscris, câteva luni în care „să-l uite”, înainte de a-l reciti, de preferat cu voce tare. E ca într-o relație: după ce nu te-ai văzut o perioadă cu partenerul, când îl reîntâlnești, îți sar în ochi toate defectele cu care ajunseseși să te obișnuiești.
Dacă autoarea cu pretenții de scriitoare n-ar fi atât de îngâmfată, poate că ar fi mai digerabilă scriitura, care, de atfel, prin lipsă de profunzime, se rezumă la un simplu jurnal. Așadar, mult zgomot pentru nimic. Opinia e subiectivă și influențată de faptul că am cunoscut-o cât de cât pe individa Stăncescu. Ar trebuie să se rezume la emisiunile radio, deși înțelesesem că și în postul public de radio e o ilustră necunoscută.
Zgomot pentru nimic? De unde zgomotul?