Steinar Lone: „Am început să învăț limba română pentru că nu am avut curaj de limba maghiară sau de o limbă slavă”

Pe Steinar Lone îl știam din online, ca traducătorul în limba norvegiană al lui Mircea Cărtărescu. L-am cunoscut personal prin 2019, la un eveniment de la Institutul Blecher. Se ținea încă la Tramvaiul 26. Am fost curios încă de atunci de motivele pentru care un scandinav ar fi atras de România, de limba română și de cultura noastră. Știam motivele mele de atracție față de Nord (totuși nu am învățat nici finlandeză, nici norvegiană), dar încă nu le înțelegeam pe ale lui Steinar. Ne-am reîntâlnit pe la FILIT (o dată sau de două ori?), iar în 2022 am îndrăznit să solicit (pe cale oficială) un interviu. Am discutat relaxat pe bean bags și ne vom revedea în iulie 2023 la Oslo. Lectură plăcută!

Interviu realizat la FILIT, pe 20 octombrie 2022, şi transcris de Simona Sigartău

Ai împărțit o cameră de 3 pe 5 metri cu Jan Willem Bos în perioada ta bucureșteană din anii 1970. În cartea lui, „De la Rin la Dunăre și înapoi” (Humanitas, 2022), traducătorul și prietenul tău rememorează parțial viața din Grozăvești. Care e versiunea ta? Cum ați gestionat problema unicei chei de la camera de cămin și care au fost primele tale cuvinte în limba română?

Era ceva dintr-un manual destul de ciudat pe care l-am avut în Norvegia: „Unde mergeți? Noi mergem la facultate.” Nu am început cu Eu sunt, Tu ești. Deci o altă metodă, manual de fapt destul de bun. Dar era un curs foarte mic, eram doar doi studenți, era foarte eficient. După patru luni cu acest curs pentru începători m-am dus la cursurile de vară ale Universității din București, ținute la Brașov atunci. O baie de limbă de o lună. Apoi, am mai avut cursuri acasă în Norvegia, până când m-am dus, în toamna lui 1978, la București. Iar cartea lui Willem înseamnă că nu am nevoie eu să scriu o carte pentru că totul e acolo. Dacă e ceva care nu e acolo, este în articolul despre dosarul meu. Povestea cu cheia, că am avut doar o singură cheie, că ne-am întâlnit în oraș pentru cheie, iar o dată am venit împreună cu Cornelia, cu care mă întâlnisem la un curs – e adevărată.

Europa de Est putea fi mai mult decât o masă gri

Și gluma ta cu… ea e viitoarea mea soție, chiar ai spus asta?

Da, am spus, e adevărat că ea nu mă cunoștea și era o glumă foarte îndrăzneață și așa era firea mea. Tot era o glumă prea, prea, dar… Atunci nu bănuia. Dar o întâlnisem la un seminar de filologie romanică, apoi la acest curs de istorie a limbii române, apoi am mers împreună la Self, și am devenit prieteni foarte buni, noi trei. Am fost și la o petrecere de Revelion, toți trei, chiar în Berceni!, și de atunci ei au fost împreună, și încă sunt împreună.

Jan spune că nu ai fost fericit să împarți camera cu cineva, dar până la urmă v-ați înțeles excelent și ați legat o prietenie statornică. Era o chestiune de spațiu, bănuiesc că în Norvegia, spațiul e o chestiune mai dificilă.

Eu de la 15 ani am avut întotdeauna camera mea, am împărțit până la 14 ani camera cu fratele meu, și mi-am dorit o cameră numai pentru mine. Îmi place mai mult să stau singur, dacă nu sunt căsătorit. Și am avut niște probleme să primesc o cameră la Grozăvești. Am rezolvat, iar după o săptămână a venit altcineva, în camera MEA. „Bună seara, am fost repartizat aici”. „Bună seara, de unde ești?” „Din Olanda.” Cam așa, imediat am trecut la limba engleză și ne-am împrietenit. Cum am scris în articolul despre dosarul meu, am organizat camera, am mutat paturile, să avem mai mult spațiu pe podea. Un mic reșou de 300W, nu am avut frigider, am avut un buget comun pentru pâine. Am mâncat mai întotdeauna în cameră, nu ne-am dus la cantina studențească. Pâine cu unt și gem. Sau pateu de ficat. Dar destul de des, pentru prânz, ne-am dus la restaurantul self-service de lângă Hotelul Intercontinental, cu intrare separată, la „Self”.

Ce părere aveau prietenii tăi, anturajul tău din Norvegia, legat de faptul că ai ales să te duci într-o țară comunistă, până la urmă? Ce spuneau ei în perioada aia?

Atunci nu prea aveam prieteni, asta e o altă poveste. Am fost un lup singuratic. La facultate eram cam singurul care se ocupa cu limba română. Era un profesor de limba italiană acolo, știa și română, a avut niște cursuri. El a fost cel care m-a sprijinit într-un fel, du-te în străinătate. După București în 1978-79, am fost un an în Italia, Florența 1980-81. În general, dacă te ocupi cu limba română și dacă spun că ai făcut și italiană, nu te întreabă nimeni: „De ce limba italiană?” Dar neapărat te întreabă: „De ce limba română?”

Atunci, în Norvegia, nimeni nu știa nimic despre România, de aceea m-am interesat eu. Europa de Est putea fi mai mult decât o masă gri. Unul dintre motivele pentru care am început să învăț limba română a fost faptul că e o limbă romanică și nu am avut curaj pentru o limbă slavă, nici cu limba maghiară.

---

Puteţi asculta înregistrarea interviului pe soundcloud.com.

---

Apă, nu hârtie igienică

Dacă ai fi avut afinități cu finlandeza, ai fi putut încerca și maghiara.

Dar nu aveam. În Finlanda erau mulți care s-au ocupat cu limba română, probabil și maghiară, dar limba română mai ales dintr-o tradiție politică. E ciudat că în finlandeză nu au traducători. Există unul, a fost aici la FILIT, dar nu ca invitat, în 2019, Tuukka Tuomasjukka. A publicat câteva poezii, este jurnalist, a venit la FILIT din curiozitate. Dar bineînțeles că lumea este mică. Când studiam la București, era acolo o finlandeză căsătorită cu un român, apoi s-a întors cu românul în Finlanda, dar nu a lucrat ca traducătoare literară. Dar Tuukka o cunoștea, și prin el am reluat legătura cu ea.

O altă întrebare care mi-a venit citind cartea lui Jan Willem: cum erau toaletele în Grozăvești? Dar dușurile? Din eseul tău am extras zona asta cu dușurile. Erai obișnuit cu un anumit nivel de confort în Norvegia și te-ai trezit cu altceva…

Am stat într-un cămin studențesc, și acolo erau grupurile sanitare la comun. Dușul era uneori folosit ca toaletă. Foarte repede am cunoscut o pereche de diplomați norvegieni pentru UNESCO și m-am dus acolo să fac baie. La Grozăvești, podeaua toaletelor era plină de apă, și pentru că în unele civilizații se folosește apă, nu hârtie igienică.

Nu erau rațiuni de salvare a planetei, de reducere a consumului de hârtie.

Salvarea planetei era foarte importantă pentru regimul comunist. Becurile erau foarte slabe, sau, logică comunistă, numai 100W, că e mai economic să faci un singur tip de bec. Dar atunci nu era lipsă de hârtie igienică în România. Îmi aduc aminte că erau mașini cu număr de înregistrare din Bulgaria, parcate lângă magazinul Unirea. Au făcut stoc de hârtie igienică, nu se găsea la ei. Pe de altă parte, cele româneşti erau chiar de bună calitate, cu două straturi. De unde și gluma: „De ce are hârtia igienică două straturi? Pentru că unul se pune la dosar.”

Bună asta! Ai comparat România lui 1984, când ai revenit, cu 1984 a lui Orwell, asta regăsim în eseul tău. Îți menții poziția? S-au păstrat elemente și în tranziție și mai apoi în perioada ceva mai recentă? Cum vezi tu, detașându-te, România din 1990, din 2000? Ce a mai păstrat din zona asta de comunism, de democrație?

Imaginile sunt încă vioaie, mai ales când sunt la București. De la Grozăvești am luat tramvaiul 26 până la Piața Virgiliu, de unde am luat-o pe jos pe str. Nuferilor, azi Berthelot. Pe acolo, pe Strada Spiru Haret, locuiau diplomații norvegieni de la UNESCO. Dacă merg pe această stradă astăzi, am imaginile de atunci. Într-un fel, este un loc sacru pentru mine. Nu sacru, special. Pot avea și imagini care revin ca fenomen. Am fost la Muzeul Copilăriei în Comunism (de la Iași, n.r.) și erau obiecte din baie, era un spray Farmec Select. Încă am și eu acasă, nu l-am aruncat, chiar dacă era gol. Am acasă, într-o cutie din pivniță, obiecte de atunci.

Dar România s-a schimbat enorm, mai ales din 2008. În bine, vreau să subliniez. Este un memorialist, Radu Rosetti, care are o autobiografie minunată, copil fiind, a prins detronarea lui Cuza, și a murit în 1928, cred, după Marea Unire. Scrie că nicio societate nu s-a dezvoltat așa de repede ca România din 1828, sau 1850, până 1920, cam așa. Dar cred că România s-a schimbat tot așa fundamental din 1989 până azi.

Ce obiceiuri românești ai împrumutat? Încerc eu să ghicesc, ai o pungă cu pungi?

Punga cu pungi nu e ceva tipic românesc, e paneuropean, să nu zicem internațional. Nu cred că am luat niciun obicei. Cafeaua turcească, poate.

Nu e românesc, dar l-ai găsit aici.

Înainte de a veni aici, nu prea am băut cafea. În România nu mai găsești cafea turcească. Eu am fost odată la Erevan, acolo încă fac, dar nu e cafea turcească, ei spun cafea armenească. După cum grecii îi zic grecească. Tot cafea e. Dar nu prea am preluat obiceiuri. Iar în Italia am prins obiceiul cu espresso, nu la fel, dar oricum nu e cafea la filtru slabă.

Solenoidul lui Mircea Cărtărescu

Cum ar analiza Knut Hamsun dosarul tău de la Securitate? Ar fi avut material de un alt roman sau ar avea nevoie și de cel al lui Jan Willem pentru un material mai strong?

Nu l-am citit pe Knut Hamsun de 50 de ani. Am citit Rodul pământului o dată, când aveam unsprezece ani și nu îmi aduc aminte de nimic.

Nici Foamea? Era o referire în eseu…

Da, pentru că e prima frază în carte, e foarte cunoscută. „Când hoinăream pe străzi din Christiania.” Adică Oslo acum, au schimbat numele capitalei noastre! Acest oraș care a dat fraza, dar chiar dacă fraza este foarte cunoscută, nu înseamnă că am citit cartea.

Ah, ok, am crezut că e o legătură mai profundă cu…

Nu, nu. Era o glumă, într-un fel, am spus câteodată că Bucureștiul nu este un oraș, este o stare de spirit.

Să vorbim puțin și despre literatură. Ce mai traduci în perioada asta, ce autori se vor bucura de un loc în rafturile librăriilor din Norvegia, în lunile următoare sau în anul următor (2023, n.r.)?

Elefantul din cameră… Când am terminat cu traducerea Orbitorului, în 2011, am crezut că în sfârșit mă pot concentra pe operele altor scriitori din România sau traduse în alte limbi, chiar și în franceză. Apoi a venit Mircea cu Solenoid și am fost deja ocupat. Am început acum doi ani și după un an eram la 45%. Am tradus și alte cărți între timp sau am făcut alte redactări. Și m-am blocat. În acel moment am primit o propunere de la o altă editură, o traducere din limba italiană. E vorba de o carte destul de cunoscută, un roman biografic despre Benito Mussolini, M. Fiul secolului. A fost tradusă și în limba română.

Autorul e în viață.

Autorul, Antonio Scurati, e în viață și M. Fiul secolului are 800 de pagini și e numai primul volum.

Sunt două proiecte foarte mari, pe care nu prea le poți duce în paralel.

Da, mi-am dat seama de asta. Când am terminat cartea lui Scurati, am lucrat la altceva şi cam 100 de pagini din Solenoid. Apoi a revenit manuscrisul de la redactoare, o redactoare externă care a confruntat și cu originalul italian. Ne-am înțeles foarte bine… Pe scurt, numai când am terminat redactarea cărții traduse din limba italiană, am putut reveni la Solenoid.

În 2023 vor apărea două volume de 800 de pagini fiecare

Și e greu să ieși dintr-un film și apoi să intri în celălalt.

Da, și doar pentru două zile. Deci am făcut o pauză cu italiana, apoi am terminat, apoi am reluat.

Ai terminat Solenoidul?

Cam 200 de pagini. [Acum am terminat.][1]

Cred că are 1000 şi ceva.

Nu, 800. Culmea este că și romanul despre Mussolini, primul volum, are 800 de pagini. 2-3 ani nu am publicat nicio traducere, aaa, e leneș. [În martie a apărut M Århundrets sønn, de Antonio Scurati, 791 pagini, și la toamnă va apărea Solenoid, probabil 830 pagini.][2]

Spui într-un interviu că Mircea Cărtărescu este un exemplu, că s-a putut face literatură adevărată și în anii de final de regim în România, literatură de calitate. Îi mai menționezi pe lista asta pe Mircea Nedelciu și pe Horia Mircea Simionescu. Care ar fi argumentele acestor autori, pentru că au reușit totuși să treacă materialele astea de o cenzură, cea mai puternică pe care a avut-o regimul comunist? Care-i schema? Care a fost șmecheria lor?

Erau ironici și, mai întâi, cenzura nu exista oficial. Dar dacă ai fi publicat ceva împotrivă, ai fi avut probleme, ceea ce s-a întâmplat, de pildă, cu Nostalgia. Mircea Cărtărescu s-a dus cu manuscrisul Nostalgiei la editură în 1985 și cartea a ieșit după patru ani. Au tăiat, în Visul, versiunea cenzurată, „Ruletistul”. Era prea macabră. Începutul și sfârșitul „Gemenilor”, două sinucideri, tăiate. Și câteva fraze erotice la mijloc, dar nu înțeleg, care să fie? Nu îmi aduc aminte, eram șocat. Și ultima poveste, „Arhitectul”, este evident o parodie despre Ceaușescu.

S-au prins?

Nu s-au prins, Ceaușescu, arhitectul României moderne. Deci au schimbat titlul în „Inginerul”. Nu s-au prins. La fel a fost cu Mircea Horia Simionescu, cu o carte foarte mare, nu am citit cartea întreagă, am găsit numai pe net, Vizita în principatul Banania, nu-mi aduc aminte. Un stat în America de Sud, totul este prezentat în mod negativ. Avem cea mai mică creștere a populației…

Cincinalele?

Da, exact! Totul într-o carte de 600 de pagini, nu s-au prins.

Redactorii de la editurile din Oslo nu se întâlnesc acolo, ci la Lillehammer

Care e conexiunea ta cu FILIT? Prin ce se diferențiază de festivalurile din Nordul Europei? Mă refer mai degrabă la o comparație cu festivalurile din Norvegia.

Nu prea am fost, pentru că nu am fost invitat, pentru că sunt traducător și traducătorii de obicei nu sunt invitați. Am fost de două ori la Lillehammer, unde este cel mai mare festival, „Festivalul Sigrid Undset”.

Au ținut Jocurile Olimpice de iarnă la Lillehammer, în 1994.

Da, da. Nu am fost, dar m-am uitat la televizor. Este o tradiție mai veche în Lillehammer cu festivalul de literatură. Funcționează mai ales pentru ca redactorii din diferite edituri să se întâlnească. Și un public, mulți scriitori, mulți autori. De obicei nu mă duc acolo, nu știu de ce, am alte foruri pentru a mă întâlni cu colegii mei din Norvegia. Asta e tipic pentru câteva cercuri sau medii. Numai la congresul internațional la San Francisco îți dai seama ce proiecte interesante se lucrează la etajul superior, cum spune o glumă. Redactorii de la editurile din Oslo nu se întâlnesc acolo, ci la Lillehammer, o dată pe an. Nu pot face o comparație pentru că nu prea am experiență.

Nici în România nu sunt multe festivaluri translator friendly.

Am fost invitat la Turnirul Scriitorilor, la Sighișoara, un festival local. Era foarte mic, plăcut, dar cam intern. Am fost invitat la „Zile și nopți de Literatură”, la mare, la Neptun. Da, erau invitați și scriitori străini și scriitori români. Și nu au vorbit între ei. Românii au stat la Vila Zaharia Stancu, invitații străini au fost găzduiți la Hotel Neptun.

A fost ca pe timpuri, în comunism, ca nu cumva să existe scurgeri de informații către exterior.

Da, asta au făcut, în 2007 și 2008 am fost invitat acolo, la Neptun, aproape singurul traducător, am făcut naveta între cele două tabere.

Strigau unii la alții și nu avea cine să le traducă.

Unora le-a fost teamă, era un festival intern, nu era public. Era presă, dar nu era public și eram într-o sală mare, la Medgidia, fiecare scriitor a avut o cuvântare.

Și străinii?

Și ei. Au fost invitați să vorbească despre o anumită temă, literatura viitorului. Nu m-am simțit în apele mele, dar m-am simțit în apele mele mai mult decât ceilalți străini, pentru că știam limba „locală” și am vorbit cu foarte mulți participanți, străini și români. Culmea era că au fost doi din Basarabia, erau considerați străini, deci au locuit și ei la hotel și am luat masa împreună cu ei acolo. N-am venit în România să vorbesc limba engleză. Aici la FILIT este foarte deschis, si sunt invitați și traducători – mulți traducători. Și vine un public numeros. Oricum, este un interes foarte mare.

Vin, sunt serile de poezie unde vin zeci, sute de oameni, acolo nu îi mai obligă școala să participe.

Când vorbesc despre poezie aici în sală, este ceva foarte special pentru mine, mi se pare că fiecare liceu de renume are cenaclu de poezie.

Și se publică enorm.

Se publică enorm, dar în tiraje destul de mici, nu le găsești întotdeauna în librării. De aceea aș vrea să merg la evenimentul de sâmbătă (evenimentul Scriitori în Centru cu Ioan Coroamă și Claudiu Komartin, moderator Andrei Zbîrnea. La Cortul FILIT din Piața Unirii, n.r.). În 2017 am fost aici și, la o prezentare a unor poeți am stat în spate și, în public era un băiețel. Avea un caracter și o expresie și, evident, s-a priceput la poezie. Apoi, în noaptea cu poezie, stăteam alături de Matei Hutopilă. A venit Ioan Coroamă, el era să citească și avea atunci 17 ani. Deseori nu îmi place poezia citită, dar când a citit Ioan… Și am vorbit cu el după asta. Acum este la Dijon cu Erasmus, cred. Are 21 de ani și este invitat la FILIT, ca poet.

Duminică seara, la primul FILIT, s-a terminat berea

E unul dintre cei mai tineri invitați din festival. Cred că ai răspuns parțial la următoarea întrebare. Care e cea mai frumoasă amintire a ta de la FILIT? Dar cea mai amuzantă? Ca traducător, dar și ca om. Asta e una dintre ele, dacă mai ai una…

În 2012 s-a desființat, practic, ICR și era un scandal mare, pentru că România urma să fie oaspete de onoare la Salonul de carte de la Paris. M-am dus acolo, la Paris, cu o bursă norvegiană, și m-am întâlnit cu Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici și am întrebat: „Vreau să mă duc în România la toamnă, să stau o săptămână undeva, cum e la Iași în septembrie?” Iar ei au spus: „Vom face un festival de literatură și traducere în octombrie…” „Bine, dați-mi datele, să îmi rezerv biletul.” „Nu, nu, nu, vei fi invitat.”

Și atunci a început totul. Prima ediție a fost un succes mare. Dacă am o amintire, erau bonurile pentru restaurant. Bonul la Hotel Moldova, o catastrofă, 45 de minute de așteptare pentru o gustare rece. Să scoți o farfurie cu o gustare rece nu trebuie să dureze 45 de minute. Era ca în anii ‘80. Am fost și la Bolta Rece, loc foarte cunoscut aici, cu bonuri de masă. La Bolta Rece am rămas seara întreagă și am băut și povestit, asta era amintirea. Marele scandal din primul FILIT: duminică seara, ultima seară a festivalului, s-a terminat berea.

Acesta e scandal adevărat, nu o ceartă între progresiști și conservatori.

Scandalul a fost că s-a terminat berea, din fericire mai era vin.

Ce e această lampă regală din Patul lui Procust?

Revenind puțin la traduceri, cum a fost experiența când ai tradus Gellu Naum? Ai fi avut nevoie de el pentru a lămuri anumite aspecte din materialul de lucru, cum s-a întâmplat cu Cărtărescu? Dacă era să fi avut numărul lui Gellu Naum, ai fi avut nevoie să îl suni?

L-am cunoscut pe traducătorul lui german, Georg Aescht, care vine din Codlea, lângă Brașov, locuiește în Germania acum. El a tradus Zenobia, când Gellu Naum era în viață și l-a întrebat câte ceva. Și am trimis o întrebare lui Georg și el nu și-a adus aminte că a fost o problemă… M-am descurcat bine, problemele nu au fost la fel de mari cum am avut cu Patul lui Procust. Din păcate, Camil Petrescu a murit cu mult timp în urmă. Într-un loc, în Patul lui Procust, Ladima visează o altă viață, cu Emilia într-o casă într-un orășel, o casă curată cu fotolii adânci și lămpi regale. Ce e o lampă regală?

E foarte subiectiv, poate să fie ceva care provine dintr-o familie regală sau ceva care dă impresia de opulență, bogăție, e interpretabil.

Nimeni din România nu știe. Am întrebat un lexicograf român odată: Ce e această lampă regală din Patul lui Procust? Nu știa.

Și cum ai tradus?

M-am gândit că era într-o cameră de zi ca o bibliotecă, nu ca o sufragerie, cu fotolii adânci, cu o măsuță mică, cu o lampă pe o masă, care dă o impresie de confort.

Nu s-a sesizat nimeni din Oslo să îți facă o reclamație? E un element care doar traducătorului îi sare în ochi.

Nu, deloc, asta am făcut cu mai multe traduceri, mai ales din Cărtărescu. Am fost foarte mândru că am rezolvat ceva, am păstrat o poezie a frazei, am folosit cuvinte compuse nemaiîntâlnite până atunci în limba norvegiană – limba norvegiană este ca limba germană, multe cuvinte compuse – nimeni nu și-a dat seama.

Mai am o întrebare. Nu ai scăpat de fotbal. Dacă ar fi să alegi o poziție în terenul de fotbal, cu care să compari traducătorul, care ar fi aceea? Ce poziție din echipă ar fi potrivită pentru un traducător?

Nici nu știu pozițiile. Dacă cineva mă întreabă cu cine țin… Manchester.

United sau City?

Sunt două? Acesta e nivelul.

---

[1] Paranteza pătrată e intervenția lui Steinar din 27 martie 2023. Interviul inițial a fost la Filit Iași, pe 20 octombrie 2022.

[2] Actualizare la nivelul martie 2023 cu munca de traducere a lui Steinar.