elefant.ro

Le-am adresat câtorva scriitori de azi două întrebări legate de rescriere: De câte rescrieri au parte textele dvs. până să le consideraţi bune de publicat? Cât timp alocaţi rescrierii ori refacerii textelor în comparație cu documentarea pentru ele și scrierea lor la prima mână?

Am avut parte de mult mai multe confirmări de participare decât mă aşteptam. Aşa că am preferat să împart răspunsurile pe zile, câte trei. Ultima zi a anchetei a revenit, în ordinea primirii textelor, lui Vasile Ernu şi Radu Găvan, doi scriitori pe care i-am citit mereu cu încântare. Vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de această anchetă şi, dacă aţi pierdut vreo serie de răspunsuri, aveţi linkurile respective la finalul acestui articol. 

Radu Găvan: Prima mână îmi ia cel mai mult

Pentru ce scriu eu, nu am nevoie de o documentare anume. Viața e documentarea mea. După ce termin prima mână, recitesc imediat ce am scris și corectez unde este cazul. De obicei, sunt modificări minore – înlocuiesc anumite cuvinte, le elimin pe cele de prisos, rar schimb frazarea. Apoi las deoparte manuscrisul o vreme (nu e o perioadă fixă, depinde de dispoziție), timp în care, de regulă, nu mai scriu nimic (sau scriu foarte puțin), după care îl citesc iar de câteva ori, cu pauze mai mici sau mai mari între recitiri. Prima mână îmi ia cel mai mult, nu știu să estimez exact cât în raport cu rescrierea, dar, procentual, aș zice cam 80-90%. În mare, așa am procedat în cazul primelor trei romane ale mele: Exorcizat, Neverland și Diavoli fragili. În schimb, la cel de-al patrulea, lucrurile s-au schimbat. L-am scris într-o perioadă relativ scurtă, cam două luni, apoi, la ceva vreme după ce-l terminasem, cineva l-a citit și mi-a spus: „Ce cub perfect ar fi fost acesta, dacă nu avea un colț ciobit!” Pe urmă și-a argumentat afirmația și, deși în primă fază am respins ce spunea, foarte curând mi-am dat seama că avea dreptate. Nu prea obișnuiesc să iau în seamă alte păreri în ceea ce privește scrisul, dar chestia e că, spre deosebire de primele mele trei romane, ceva mă nemulțumea la manuscris, însă nu reușeam să pun punctul pe i. La un anumit nivel simțeam că nu spusesem povestea așa cum era. Persoana despre care vorbesc, a cărei opinie în ceea ce privește literatura o prețuiesc, m-a ajutat foarte mult în acea primă fază – de acceptare a faptului că ceea ce scrisesem nu era ceea ce ar fi putut și ar fi trebuit să fie. Atunci i-am trimis un alt mesaj și i-am spus că voi rescrie cartea. O, Doamne, în momentul ăla m-am simțit mai pierdut ca un copil în prima zi de școală.

Habar n-aveam de unde să apuc rescrierea aia blestemată. Vorbesc aici de o rescriere radicală, nu de mici modificări. Aveam un cub Rubik neterminat, pe care trebuia să-l desfac și să-l refac. Câteva ore nici n-am mai știut cum mă cheamă, apoi m-am liniștit brusc. E o aventură, ceva frumos și interesant, o să fie bine, mi-am spus. În noaptea aia, mi-a venit o idee. M-am agățat de ea ca de o sfoară și am tras cât am putut. Apoi a venit alta, și apoi alta, și tot așa, până când, trei săptămâni mai târziu, aveam o carte nouă. Ca întotdeauna, povestea era în mine și aștepta să o spun. Am schimbat firul narativ, am adăugat personaje noi, unele personaje s-au transformat în ce erau de fapt, am eliminat pagini întregi și am scris și mai multe în loc. Am tăiat fără milă unde am crezut de cuviință și, la naiba, a fost cea mai chinuitoare experiență pe care am avut-o de când scriu. Și cea mai frumoasă. 

I-am trimis apoi rescrierea persoanei despre care vorbeam mai sus. Răspunsul a fost:  „Trebuie să-mi revin. M-a atins. E de publicat. Dură, foarte dură, dar m-a ținut lectura. Finalul – copleșitor.” Se pare că, până la urmă, aveam un cub Rubik perfect.


Vasile Ernu: Arta de a renunţa la unele texte e un exerciţiu de modestie

Eu lucrez destul de structurat. Am mai multe categorii de texte. Jurnal-Facebook, unde scriu zilnic. Acolo e importantă ideea: construiesc o poveste în jurul unei idei. Texte scurte: ştiu cu ce tip de mediu lucrez. De 2000-4000 de semne. Adică puţin, în contraritm cu „dogma on-line”. Asta e o atitudine programatică. Asta e pentru mine ca un soi de exerciţiu corporal, dar pentru minte. Mă ajută să fiu în formă. Cu cărţile lucrez programatic. Am câteva idei care mă frământă, am perioada de documentare pentru că eu scriu docu-ficţiune care are o bază documentară solidă. Urmează structura care mereu se schimbă în timpul scrisului, capătă noi forme. Şi urmează perioada de scriere efectivă, care e mereu o perioadă compactă, când mă rup de familie, de ocupaţiile zilnice şi lucrez între 10-14 ore pe zi doar la scris. Una, două luni doar asta fac. Aşa lucrez eu. Urmează perioada de redactare, care presupune aranjarea textelor, aşezarea puzzel-ului aşa încât să iasă imaginea completă. Aici apare momentul în care trebuie să rescrii, să refaci textul. E o corvoadă această perioadă, pentru că e munca cu detaliul. Mai ales după ce vine textul de la un redactor iscusit, care îţi face praf paragrafe întregi. E roşu tot. Aici vine o muncă tare dificilă, de negociere cu tine însuţi: ce laşi, ce schimbi, ce refaci. E enorm de utilă reacţia unui redactor. Se spune în lumea scriitoricească că un redactor bun poate face un scriitor şi mai bun. Aşa că rescriu tot mai mult în ultima perioadă. La Izgoniţii am rescris capitole întregi şi chiar am fost nevoit să renunţ la capitole întregi din carte. Partea cu renunţatul e muncă grea, pentru că un scriitor renunţă greu la ce scrie. E şi asta o artă importantă a muncii cu textul: arta de a renunţa la unele texte, unele pasaje. E un exerciţiu de modestie. E util.


Citiţi ce au scris despre rescriere: Radu Țuculescu, Nicolae Stan şi Tatiana ŢîbuleacDan Stanca, Şerban Tomşa şi Andreea RăsuceanuSimona Antonescu, Cornel George Popa şi Marian IleaIrina Georgescu, Iulian Popa şi Dumitru CruduDan Ciupureanu, Marian Coman şi Michael HaulicăAlina Pavelescu, Flavius Ardelean şi Mihai Radu, Diana Geacăr, Camelia Cavadia şi Adina Popescu

libhumanitas.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here